Am realizat si inca ma lupt sa constientizez faptul ca in situatia unei iubiri neimpartasite (intrerupte/complicate/nepotrivite/neobisnuite/etc) singura solutie este sa-i dai drumul. Sa o lasi sa zboare catre neant, unde se poate dizolva incet sau, de unde poate reveni cu un suflu nou, revigorat.

Degeaba incerci sa repari/innozi/inchizi ochii/salvezi/dai vina pe tine sau pe celalalt/uiti. Nu degeaba vorba zice ca “firul innodat tot rupt ramane”. Capul nu uita si de fiecare data iti va intoarce criticile in cel mai dur mod posibil. Adevaruri sau nu, gura va vorbi intotdeauna, ca asta e rostul ei. Gura nu are cap sa mai si gandeasca inainte de a spune ceva.

Daca nu stii sa ceri frumos, nu ti se va da; pentru ca nu totul ti se cuvine.  Nu poti sa intinzi mana si sa iei, nu suntem la piata. “Da-mi o zi din viata ta ca sa reconstruim casa din povesti”, e un exemplu bun de urmat.

Sa fie oare “la revedere” ultimele cuvinte? Sau poate “adio”?

Se poate ca “punctul” sa fie ultima frontiera?

Nu. Aproape niciodata.

Inima se inchide, chiar daca portita pe care scrie numele tau va astepta mereu si mereu sa fie data de perete. De aici incolo isi vede fiecare de treaba, prin casa, pe langa casa, eventual chiar pe casa. Unii mai cuminti, altii mai dezordonati. Mai putin important.

Vrei sa zbori? E suficient sa-ti intinzi aripile. Zboara puiule!