Se deschide usor si poate putin prea timid o usa. O usa ce ma va duce poate acolo. Acolo unde totul poate fi bine.

Dar ce ma fac eu, ancorata fiind de un lant gros cat stalpul de curent din mijlocul strazii, in ultima camera? Lantul e puternic, desi l-am rupt de cateva ori. Dar cu un cleste poti face minuni, uneori chiar si singur. Dimensiunile lui ma sperie, dar in acelsi timp parca imi ofera siguranta. Poate combinat cu constiinta, lantul mi-a lasat libertatea de a cunoaste fiecare milimetru din camera aia, de mai multe ori. Dar totul pana la o alta usa, si sunt destul de multe in jurul meu. Usi mici sau mai mari, care se deschid pe rand sau mai multe odata. Usi zgomotoase si usi care vor ramne pe veci ferecate. Revenind la spatiul meu, e camera care miroase a acasa, a iubire, a tot ce pot simti mai bine si mai frumos. Oare dragostea nemarginita m-a prins in lanturi? Nu, ar fi un adevar mult prea crud.

Stau si ma uit la usa mica ce se deschide treptat. E o usa noua, n-am mai vazut-o pana acum. E vopsita frumos in culori calde si parca ma invita cu un gest elegant inauntru. Dar ce ma fac cu lantul? Doar pana acolo pot pasi. Sau poate e constiinta? E dorinta de a ramane in camera mea, camera asta pe care o cunosc cel mai bine.

De mai multe ori, cand au aparut din senin usi deschise aiurea, am confundat lantul cu constiinta. Si acum stau si privesc usa asta deschisa in fata-mi. Atat  pot sa fac. Si incep sa ma gandesc ce ascunde. De unde a aparut usa asta? Eu stiam ca acolo e zid. Inseamna ca habitatul meu se mareste, lasand loc formarii unor alte usi.

Si totusi, ce poate fi dincolo de usa asta? O fi mai bine sau mai rau? Daca scap de aici si dau de un alt lant? Mai mare? Sau poate gasesc vreo plaja secreta?

Usa de nicaieri, ce-mi ascunzi?