Mi-ar placea sa ma apuc de pictat, chiar daca n-am nici cea mai mica idee si nici talent.

Probabil doar pentru ca m-as “destresa” foarte usor. N-am putut niciodata sa desenez forme sau oameni, cu atat mai putin peisaje. Dar sigur mi-ar iesi foarte bine figuri abstracte, lucruri neintelese, fara inceput si fara sfarsit.

As putea sa combin culori inchise, in care sa-mi transpun frustrarile, cu cele mai pastelate, ce seamana cu zambetul de dimineata.
Bineinteles si-ar gasi locul si un strop de rosu pentru ca pasiunea nu lipseste niciodata de nicaieri si din nimic.
Si putin galben cred ca ar aduce soarele pe panza mea.
Cred ca movul ar reprezenta coloana sonora a picturii, mi se pare un ton vibrant foarte potrivit.
Un colt de natura ar da si mai multa viata, bineinteles in nunate de verde orbitor, sters pe alocuri din cauza subtierii stratului de ozon.
Cerul nemarginit de un azuriu puternic, patat din loc in loc de norisoti pufosi ar semnifica ideea de perfecta visare.

Si noi, noi am fi doar niste umbre vagi cenusii…

Am primit o propunere de a ma lasa desenata. Prima oara am facut ochii si mai mari decat ii am si am ramas cu gura deschisa. Nu stiam cum sa reactionez, mai ales ca tipul arata putin gay, cu maieu si parul lungut vopsit roscat. Am zis ca rau n-are ce sa fie si am zis da.

Ieri ne-am intalnit intr-o cafenea, am stat putin de vorba despre arta, pictura si fotografie si intr-un sfarsit, ne-am apucat de treaba, adica el sa deseneze si eu sa stau ca o statuie, ca un tablou nemiscat. Nu mi-as fi imaginat ca e atat de greu, cred ca am stat ore intregi nemiscata de la gat in sus, ma durea spatele, vroiam sa fumez intr-una, ba parca ma apucasera toate mancarimile posibile, ba imi venea sa dau din picior (tic luat de la Kelly Bundy cred).

Aveam in fata un geam imens si o strada intens populata si circulata. M-am gandit ca n-am sa ma plictisesc. M-am uitat la oamenii care treceau prin fata mea, la masini, la autobuze, la semne de circulatie, prin balcoanele oamenilor de vis-a-vis, pana cand n-am mai avut la ce sa ma uit. Si artistu` lu` peste statea acolo calm, fixandu-ma din cand in cand. Desena atat de incet de parca ii facea cel putin statuia lui Stefan cel Mare. Miscari ciudate din cot, cand in sus, cand in jos si parca mai mult mazgalea decat sa traga niste linii, cum mi s-ar fi parut mie normal. Si din zi s-a facut seara, din seara noapte si atunci am zis ca am scapat, gata nu mai e lumina, nu mai vede, ne oprim. Da de unde, s-a incapatanat sa traseze contururi, sa stearga surplusul, sa accentueze trasaturi.

La un moment dat n-am mai rezistat si i-am spus “hai ca nu mai vezi si daca mai continui o sa-l strici” si, culmea, m-a ascultat. M-am uitat la desen, era foarte misto desi nu era gata; sper sa pun mana pe el. Dupa care seara a continuat normal, adica hai-hui.

Concluzie: prefer oricand o sedinta foto uneia de desen sau pictura (unde banuiesc ca e si mai chinuitor).

Aaa, si apropo de linii, trasaturi si culori big surprise is coming!