Momente grele avem cu totii in viata. Fie ca ne referim la despartiri amoroase, boli sau esecuri, fiecare din noi are parte de clipe mai mult sau mai putin vitrege.

Sambata trecuta (n.r. 11 aprilie) am trecut printr-un astfel de moment. Prietena mea cea mai buna, sora si confidenta, camarada de plimbare sau de barfa a plecat pe taramuri straine in cautarea unei vieti mai bune.

N-am sa relatez intreaga noastra poveste, dateaza de foarte mult timp, am sa spun doar ca legatura dintre noi e mai puternica decat toate relele prin care am trecut impreuna.

Am fost s-o conduc la autogara, pleca cu autocarul impreuna cu alte cateva colege. Totul a fost relativ ok pana in momentul in care a trebuit sa se urce in autocar. Ne-am strans puternic in brate si am inceput sa plangem ca doua pisici plouate, lucru care m-a urmarit inca vreo juma` de ora dupa. Vedeam magaoaia plecand, pe ea acolo mica in scaun si cu lacrimi pe obraji. Simteam ca o parte din mine, o parte din ceva ce era normal a plecat departe. E nevoie sa spun ca dupa asta m-am dus la ziua tatalui meu cu nici macar un dram de chef?!

E greu sa te desparti de singurul om pe care-l ai neconditionat alaturi, singurul care te cunoaste de la A la Z, singurul care iti vorbeste sincer si se straduie sa-ti dea cele mai bune sfaturi. Omul care nu te judeca, ci te mangaie, omul care nu te cearta, ci te face sa zambesti.

Mirela, ai grija de tine! Te iubesc tare, mult, mereu!

Stiu ca vezi randurile astea…

P.S.: I belive in love, but I don`t trust her!