Cum ziceam, sambata am fost la nunta. Desi am ajuns destul de devreme (pe la 10, 10 si ceva) mesele erau aproape pline; lucru ce ni s-a parut destul de neobisnuit.

Locul – Palatul Bragadiru – mare, impozant, te intampina cu o intrare grandioasa, urmata de un hol ce in mijloc avea scari cu tot felul de briz-brizuri, ca la nunta si ospatarul cu paharele de sampanie. In rest pustiu…petrecerea era sus, la etajul intai. Ce a fost putin ciudat? Lumina rosie proiectata pe cladire care nu aducea deloc sentimentul de nunta; parca ne aflam pe o strada din Amsterdam.

Sala s-a dovedit a fi neincapatoare pentru cei 230 de invitati care s-au calcat pe picioare incercand sa danseze in horele binecunoscute. Am observat ca in absolut nici o hora nu se poate dansa intr-un singur sens. Fiecare danseaza in ritmul lui, cu alti pasi decat “co-echipierul” sau si fiecare isi urmeaza melodia lui (cred ca oamenii percep muzica diferit, extrem de diferit). Adica o adunatura de oameni, care dau haotic din picioare, unul hais, altul cea, unul mai repede, altul mai lent, imaginea de ansamblu semanand aproape identic cu o turma de vaci speriate.

Ne-au “(des)cantat” la inceput, o trupa de niste baieti (nimic interesant), apoi niste domnisoare imbracate identic, desi nu pareau a fi surori, care racneau cat le tineau plamanii pe niste piese destul de plicticoase si deloc potrivite evenimentului. A urmat o duduie, tinerica ce-i drept, care avea impresia ca se pricepe la muzica populara. N-a dansat nimeni in timpul recitalului dansei, semn ca nu prea am fost de acord. Macar s-a straduit. Cel mai frumos a cantat un nene, ceva castigator pe la Festivalul de la Mamaia sau Cerbul de Aur (n-am retinut exact pentru ca nu mi s-a parut important). Prima impresie insa a lasat de dorit: imbracat in blugi taiati in dreptul genunchilor, cu camasa de blugi si ciocate; parea cam dubios. Dar cand a dat drumul la voce ne-a lasat paf. Am si bagat vreo 2-3 dansuri pe blues-urile cantate de el. Normal, pe final, un lautar adevarat. Dar culmea – N-AU FOST MANELE! Si prietenul meu s-a mirat de faptul ca a fost o nunta la care nu s-a auzit deloc “fara numar, fara numar, fara numar”.

Mancarea…ca peste tot. Antreuri, peste, sarmale si friptura. Tortul…senzatie. Si multe artificii.

Un moment destul de interesant pe care eu nu l-am mai intalnit nicaieri a fost ideea mirilor de a ni se prezenta intr-un mod inedit. Un ecran, un proiector si…poze. Cu fiecare dintre cei doi de la nascare si pana in ziua cu pricina. Intai separat, spre sfarsit deja fotografii cu ei doi formand un cuplu.

Momentul culminant si totodata intriga serii a fost furatul miresei. Hoatele (erau fetele de la masa noastra) au cerut 5 sticle de Crystal Rose. Nasul s-a oferit sa dea 2 galeti de tupeu si la revedere. Au convenit la un tango, o poezie si 5 sticle de sampanie. DAR, tangoul trebuia dansat de mire si nas. Impreuna. Ambii cu trandafiri in gura, si-au inceput gratios dansul. Crize isterice de ras. Degeaba as incerca sa explic, n-as reusi sa prind nici macar 1% din comicul situatiei. Mai bine va las sa va imaginati. Mirele a recitat prima strofa din Luceafarul, frumos, cu pauze cu tot. Si am primit si 4 sticle de sampanie (vin spumant) Millenium (wtf is that?). Si gata, si-a primit mireasa inapoi.

Dupa cum vorbeam noi, la buchet am reusit sa ma “fofilez”, deci am scapat. Pe bune, chiar nu ma vedeam acolo in mijloc dand din coate pentru niste amarate de flori. Ca de obicei asa se intampla. Am scapat si de jartea ca am plecat inainte de moment (cu toate ca mirele tinea mortis sa mai stam pana atunci).

Pana la urma o seara draguta, plina de momente absolut delicioase si cu foarte multe hohote de ras.

Da, puteti sa dati cu pietre, n-am poze…