Metroul calator…peronul zbatandu-se intre forfota si zgomot…vagoanele pline de oameni si viata…

La metrou la Unirii toata lumea se leagana precum un card nesfarsit de pinguini. Cand pe-un picior, cand pe celalalat, cu pasi mici, mici de tot. Oricat de tare te-ai grabi, nici n-are rost sa incerci macar sa-ti faci loc. N-ai pe unde. Pasajul care leaga Unirii 1 de Unirii 2 e plin de oameni pe ambele sensuri, oameni care vin, oameni care pleaca si oameni care stau. E poate locul cel mai plin de viata din cate pot fi pe lumea asta.

Daca esti atent auzi peretii cum gem, cum plang, cum cimentul scarsneste din dinti suportand cu stoicism flegmele, guma de mestecat si flyer-ele impartite oamenilor prea putin interesati. Patratelele mici si galbene sunt mult prea tocite de milioanele de talpi ce le strabat in fiecare zi. Dar ne scutura serios din simtiri in momentul in care un troller sau o pereche de tocuri isi fac aparitia. Scarile rulante, cu mersul lor meticulos, suporta greutati de mare tonaj zilnic, poate de-aia se mai opresc din cand in cand ofticate pe oamenii care le calca in picioare.
Peroanele sunt martore a zeci de evenimente, chit ca e vorba despre o piesa de teatru sau de o bataie intre aurolaci. Nici ele nu scapa de scupati, cartele consumate sau chistocuri de tigari ieftine. Tac malc mult timp asteptandu-si neputincioase vagonul. Pana cand, enervate de atat ignoranta, formeaza naluci din patratelele lor mici facandu-l pe cate unul sa se arunce in cap in fata trenului.

Metroul musteste de oameni, oameni de la care primeste milioane de atingeri pe zi. Fie pe bare, fie pe geamuri, raman urmele delicate ale mainii unei femei sau jegul de pe labele vreunui muncitor necalificat. Nici el n-are o soarta mai buna; e umplut cu diverse grafitti-uri din care nu intelegi nimic, litere fara sens si aerisirile ii sunt inundate uneori cu mirosuri mizere. Singura lui bucurie este ca poate vedea atata lume laolalta, ca poate intrezari franturi de idei geniale, ca poate auzi atatea voci scancind in cor din pricina carora se amuza copios pentru ca nu intelege o iota.

Metroul e prietenul nostru bun si totusi ne purtam cu el in ultimul hal…Merita el oare?

Dar noi il meritam pe el?

In ultimele zile am mers mai mult cu metroul decat de obicei. Si am vazut oameni grabiti, oameni fericiti, altii suparati, cu greutati, bla bla. Dar unii mi-au atras atentia in mod special…

Avem oameni care cersesc. Unii poate chiar au nevoie (ca probabil nu se schilodesc singuri), altii pe nedrept.

Eram la metrou. Locul in care gasesti cel mai des cei mai multi aurolaci pe metru patrat.