Aseara. Dupa o alta zi stresanta de munca (de birou si putin teren) cel mai bun mod de relaxare e o intalnire cu parintii.

Am fost la ei. Am ajuns cam tarziu ce-i drept, mancarea se racise demult (noroc ca exista microunde), afara bezna. Tata ma astepta cu portile deschise. Merg atat de rar incat nici cainii nu ma mai recunosc si ma latra. Intru in casa, masa ma astepta cuminte aranjata asa cum numai mama stie sa o faca, in felul ei specific. In mijloc o farfurie cu “antreuri”, adica niste branza de capra (facuta chiar de mainile mamei), ardei gras, rosii si putin salam de vara. Patru farfurii. Una pentru fiecare (chiar daca numai doi dintre noi am mancat). Patru seturi de tacamuri. Unul pentru fiecare (chiar daca numai doua s-au murdarit). Fiecare asezat pe cate un servetel. Patru pahare (macar astea au fost folosite). O solnita.

A urmat pastrama de berbecut. Facuta tot de mama; desi tata gateste mult mai bine, a cam “uitat” de indeletnicirea asta. Ma ling pe buze mimand un orgasm la nivel organoleptic. Apoi pestele. Lin. Multi nici nu stiu ce-i ala. Savurez incercand sa ignor oasele minuscule care-mi inteapa parca fiecare milimetru din cavitatea bucala. La un moment dat ma opresc. Nu mai puteam. Mancasem cu atata pofta incat n-am realizat ca de fapt ma indopam. Ii dau cu suc, poate mai  fac loc. E prea bun, nu  pot sa-l las in farfurie. Cedez.

Si bineinteles, prajiturile dupa care am jinduit ieri toata ziua. Ca haplea m-am napustit asupra lor, ca dupa o imbucatura din fiecare sa vad ca nu mai pot. Chiar ma saturasem. Cred ca a trecut ceva vreme de cand n-am mai mancat ceva facut de mama, o mancare facuta in casa.

Si tot ospatul asta asezonat cu discutii legate de pescuit, sport, spitale (da, mai sunt si lucruri nasoale), glume, rasete, impunsaturi puerile, specimen de semnatura, banci, viitor, rude si cate si mai cate.

O seara calda, in patru, cu ai mei si cu el. Adevarat pansament pentru suflet si minte. Red Bull e vrajeala.

Iti aduci aminte din cand in cand de mama ta?

Recunosc, n-am fost cel mai cuminte copil. Am facut multe boacane, dar ce copil nu face? Si totusi, prin prisma inocentei ce atunci ma salva, azi imi pare rau pentru toate lacrimile si toate supararile ce le-am provocat.

Ma inclin in fata voastra chiar daca nu ma vedeti acum.
Mama, Tata, va iubesc!

Am primit un martisor…unul mai special de la tata…el si mama sunt (incep tot mai tare sa cred) singurele persoane care ma cunosc cu adevarat, care isi dau seama la telefon daca sunt suparata, care se bucura sincer cand realizez ceva sau cand ceva bun mi se intampla. Sunt singurii care n-au nici un interes, care nu ma folosesc, care nu ma mint, care imi asculta orice aberatie si (clar) sunt cei care imi dau cele mai bune sfaturi.

Martisorul meu e un soare…cu toate ca nu i-am spus nimic, tata a simtit, a stiut ca am nevoie de soare…de mangaierea lui calda, de razele ocrotitoare, de lumina puternica ce ma va calauzi prin bezna abrupta in care simtirea mea s-a pierdut…

Am un soare…e soarele meu…

Maxima de azi: Sentimentul de implinire iti umple viata atunci cand esti cu adevarat multumit cu ceea ce ai si nu cauti mai mult.