Durere. Inima plange. Sufletul se chirceste undeva intr-un colt al trupului si isi urla suferinta. Pacat ca sunetele nu parasesc interiorul astfel incat tu sa le poti auzi.

Durerea sfasie. Zi de zi, ora de ora, minut de minut, doare tot mai tare. Mistuie, roade, inteapa, musca, iti zgarie numele in mii de feluri, cu mereu alte fonturi si dimensiuni in fiecare atom de simtire.

Inteleptii spun ca suferim cu adevarat atunci cand nu ne vede nimeni. Dar eu vreau sa ma vezi, pe langa simplul fapt ca stii deja.

Vreau sa-mi vezi disperarea din privire, mana care ti-e intinsa, leganatul oligofren ce mi-e indus de nebunie. Da, nebunie. Sunt nebuna dupa tine, la fel cum tu mi-ai declarat nebunia ta in fiecare noapte si zi. Da, mi-e dor de tine, asaa cum stiu ca gandu-ti zboara des catre mine. Da, recunosc, mi-e greu singura, dar ma consolez cu gandul ca-mi esti solidar in simtiri.

Stiu ca nu pot, implicit nici tu, sa renuntam la acest ceva mai puternic decat noi. Acum e doar o alta pauza, o schimbare de strategie, o mutare de pioni – ca i diversitatea ne poate ajuta, nu?? E inca un pas peste care, cel putin eu, trebuie sa trec cu brio. Doar ca pentru asta am nevoie de resurse pe care, momentan, le-am cam epuizat. Dar cand stocul va fi iar pe plus o voi lua de la capat.

Am sa revin candva mai puternica, mai indarjita, cu mai multe motive sa pot lupta sa te am langa mine.

Lantul asta invizibil care ne leaga se cheama iubire…Si daca la inceput a fost nevoie de doi ca sa se infiripe, n-ai cum sa-l rupi acum de unul singur. Si nici nu vrei.

It`s you and me against the world! But livin` into it!

Nu stiu cauza sau motivul; daca e de la menstruatie, sau poate de la vremea urata de afara, sau poate din cauza faptului ca inca sunt racita – dar e clar ca trec printr-o perioada de sensibilitate acuta.

E de ajuns un simplu gand negativ ca sa izbucnesc in plans. Nu mai vorbesc de ce vad la televizor. Orice film trist sau emisiune, orice stire pe care inainte nu dadeam doi bani, acum imi smulge siroaie de lacrimi. Eu? Eu sa plang?

Fac asta destul de rar, atunci cand mintea si sufletul mi se incarca cu prea multe mizerii. Si plangand ma descarc. Nu-mi dau lacrimile oricum si oricui, numai mie. E vorba aia care spune ca “cel care te face sa plangi nu-ti merita lacrimile, iar cel care le merita nu te va face sa plangi”. Probabil de-asta sunt atat de indignata acum. Nu-mi arat aproape niciodata partea sensibila, nu cred ca m-ar ajuta prea mult…e una din filozofiile mele, poate stupida. Iar acum, ma trezesc “lovita” din toate partile de lucruri care nu au o legatura directa cu mine, lucruri care pana la urma se intampla in fiecare zi, dar pe care pana acum nu le bagam in seama. Ma trezesc podidita de plans din te miri ce…

Mi se intampla foarte rar sa plang la filme (hai bine recunosc, am plans la Titanic). Azi am vazut doua. Si ce daca unul era comedie? Tot am gasit ceva care m-a facut sa storc cateva lacrimi.

A murit Stefan Iordache. Dumnezeu sa-l ierte! Am plans.

A fost ziua mea. Pana si atunci am plans.

Stie cineva daca exista si astenie de toamna?

Tu cand ai plans ultima oara?

Ma plimb noaptea pe strazi…in papuci. Desi sunt imbracata, ma simt cea mai goala. Vida chiar. Am in mana o pereche de ochelari de soare, pentru ca era inca soare cand am pornit la drum, si 3 pachete de tigari. Vogue. Menthol. Cu floricele. Ma uit la mine dintr-o parte, sunt mica, firava. Parca as vrea sa vina o ploaie sa ma curete, sa ma spulbere, sa nu mai exist.

Am plecat dinspre Dorobanti spre casa. M-am gandit ca e destul de mers si ca o sa am timp sa-mi linistesc gandurile, sa ma linistesc pe mine. Mergand cu capul in jos nu vedeam picaturile de apa ce cadeau de la balcoanele blocurilor, le simteam doar in momentul in care se opreau reci pe pielea mea infierbantata. Desi era destul de tarziu, agitatia strazilor, claxoanele, lumina imprastiata de stalpii de curent, un accident, toate astea ma faceau sa nu mai fiu atenta la ce ma gandeam. Si-mi pierdeam ochii peste toate din jurul meu.

Numai putin si eram inapoi in lumea mea, cu gandurile mele, cu simturile confuze, goala si firava. Parca ma incercau cateva lacrimi, dar se opreau undeva la mijloc spre suflet si plangea el in locul meu. Shimonosit. Drumul continua, desi pasii mi-erau din ce in ce mai grei si genunchii ma apasau cu o durere fixa. Doar dorinta de a te intalni ma mai tinea in picioare, ca altfel as fi cautat demult o banca pe care sa-mi revigorez lesul. Si sa fumez `nspe tigari.

Dar nu m-am oprit, am mers mai departe…

Am plecat…am inchis o mie de usi, cu o mie de lacate pentru o mie de ani de acum inante…Am cedat in fata dragostei pentru ca era mai puternica decat mine, am strans pumnii, am scrasnit din dinti si mi-am vazut de drum…

Ce faci cand ajungi sa realizezi ca relatia ta nu merge in directia pe care ti-o doresti, pe care tu o consideri ca fiind normala?

Sunt eu…chipul angelic pe care daca l-ai intreba cum arata o viata frumoasa, s-ar apleca deasupra umarului tau, te-ar strange in brate si ar spune: “UITE ASA!”…

Azi am realizat ca sunt extrem de putini oameni in compania carora ma simt bine. Oameni cu probleme, cu griji, dra care resusesc sa ramana relaxati, cu zambetul pe buze si care improasca in jurul lor cu buna-dispozitie si veselie.

Viata mea poate nu e cea mai frumoasa pentru multi dintre voi, dar sigur este pentru mine. Nu sustin insa ca fiecare zi e un festin, ca in fiecare zi exalt de fericire, ca ma scald in lapte ca si Cleopatra, ci, dimpotriva sunt zile in care bajbai pe intuneric in cautarea luminii sfante care sa-mi mangaie interiorul trupului.

M-ai dat la o parte…m-ai aruncat…m-ai alungat…dar tot tu incerci sa te ascunzi obscur si nevazut…tu incerci sa fugi de mine, dar te impiedici in propriile-ti capcane…