Ai inteles?

Iar framantari, iar ganduri chinuite despre “ce s-a intamplat?” sau “ce-o sa fie?”. Iar nedumerire privind drumul nesigur. Iar betie de sentimentalism, iar simtire nebuna, iar singuratate ucigatoare… Iar un zambet, asa intr-un colt, iar un zbucium care vine de departe, de acolo dinauntru. Iar un sms scris la betie cand omul e cel mai sincer.

Viata ma poarta, parca intr-un cerc; acelasi cerc vicios in care eu sunt un hamster ce alearga bezmetic nestiind cand roata asta se va opri. Sa fie doar asa, de exercitiu? Oare toata mascarada asta are vreun rost? Trimite-mi naibii un mesaj, nu ma mai chinui!
Dar eu incerc sa fiu la fel si totusi parca schimbata cu fiecare zi, cu aceleasi acceptari de neacceptat de catre altii, cu aceleasi temeri de care nu-mi mai e frica, cu zambete sincere intr-o singura directie, dar nevazute.

Drumul mi l-am ales singura si e penitenta mea de om pe care trebuie s-o indeplinesc in fiecare zi. Deja e parte din mine, o cunosc si o recunosc. E dulce si amara. Mai rau de atat nu poate fi. Asa ca-mi vad mai departe de mersul pe roata, uneori cu pasi marunti, obositi, alteori intr-o fuga nebuna, intrecandu-ma cu mine insumi. Si mai mult ca sigur roata se va opri odata si odata exact acolo unde stie ea ca va fi bine. Sper numai sa fie locul pe care mi-l doresc.

Ma invart ca un titirez in jurul axei. Cand ametesc predau comanda si stalpul stie ce are de facut. Ne conducem reciproc, pe rand. Impreuna ar fi prea greu…Schimbam roluri, decoruri, costume, replici si ajungem intotdeauna nicaieri. Dar acest nicaieri e al nostru…