De cate ori gandul cel mai nastrusnic imi zboara zburdalnic spre tine incep instinctiv sa intreprind unele din cele mai ciudate activitati.

Ma apuc sa spal vasele, sa dau cu aspiratorul, sa pun hainele la spalat sau sa le iau de pe uscator, sa frec faianta sau sa duc gunoiul.

De parca destinul ma pedepseste pentru gandurile mele, de parca as fi vinovata intr-un fel pe care nu-l cunosc.

De ce nu putem fi stapani pe propriile noastre ganduri? De ce nu ne putem programa neuronii cum vrem noi? De ce nu putem selecta in amintire, din sirul intamplarilor, numai ce e mai frumos, mai imbietor, mai vesel, mai usor, mai…?

Orice durere e destul de profunda in momentul producerii ei incat sa marcheze suficient psihicul individului. Asa ca, nu inteleg de ce e imperios necesar sa ne reamintim aceeasi durere mereu si mereu si mereu sau altele de tot atatea ori.

Chiar daca pe lista mea zilnica de “to do”-uri se afla numai gandurile bune, pozitive, sensibile aproape intotdeauna seara capul mi-e invadat de toate problemele fie de peste zi, fie de orice fel. Si uneori e prea mult.

Revenind, de ce nu avem o optiune de erase, undeva acolo in creierasul nostru, ca sa putem stoca doar lucrurile pe care ni le dorim a reveni in amintire mereu si mereu si mereu??

Si de ce senzatia asta o am doar cand ma gandesc la tine?!