Am vazut postul asta la Cabral si am luat-o ca pe o provocare. Am zis ca pot incerca sa dau o varianta “lady-like”. Sper sa-mi iasa…

Oamenii au relatii. Intre ei. Cate doi, de preferat de sexe opuse. Insa, mda, toti ajungem (cel putin o data in viata) la un moment dat in situatia in care trebuie sa spunem “stop”, “gata, s-a terminat”, “poate ar fi bine sa luam o pauza”, “nu mai suport”, “te iubesc, dar…”.

Ce face o femeie in cazul asta?

Pai, in primul rand va mai incerca pentru a N-a oara sa indrepte situatia, sa-L aduca pe drumul cel bun sau sa fie EA mai buna, sa-i arate LUI ca de fapt EI sunt de nedespartit, ca IMPREUNA pot trece peste orice, ca o cearta nu e destul, ca ei sunt mai puternici decat orice, ca trebuie sa comunice mai mult, sa se inteleaga reciproc, bla bla bla.

Femeia nu poate sa renunte pur si simplu. Si aici vorbim despre o relatie care s-a presupus a fi serioasa inca de la inceput, bazata pe certe sentimente si cu o durata de ceva timp.

Femeia se simte datoare sa lupte pana la ultima suflare, sa dea tot ce are ea mai bun, mai de pret, sa sfideze soarta, sa mute muntii din loc, sa treaca peste 9 mari si 9 tari, mai ceva ca-n basme. Pentru o femeie, relatia in care  a investit dragoste e cel mai important lucru din lume. Odata cu sprijinul conjugal vin si celelalte, echilibrul financiar, starea psihica, cariera. Daca primul se destrama, totul in jur se ruineaza si ajung sa nu mai conteze; cel putin pe perioada cat tine depresia.

Si daca, la final, nici ultimele 1529 de metode de reconciliere nu au efecte pozitive femeia…dispare. Ori pentru ca asa crede ca-i va fi ei mai bine, ori pentru ca poate crede ca asa ii va fi lui mai bine. Depinde cine, ce si cat a gresit. Ce altceva ar mai fi de facut? Ce rost ar mai avea o incheiere ieftina si perimata? Ce cuvinte si-ar mai avea rostul sa se faca auzite? Oricum ochii care nu se vad se uita, zic unii.

Am intalnit de asemenea metode mai putin obisnuite mie, cum ar fi exprimarea sentimentelor si parerilor de rau intr-o scrisoare…penibil. Sau incercarea de “imblanzire a scorpiei” cu cel mai bun prieten al lui…si mai penibil. In cazul in care relatia nu se termina cu o cearta monstruoasa intr-un loc cat mai public, cu cat mai multe rufe spalate pe cimentul avid de scuipati si injuraturi…la fel de penibil.

Asa ca, dragi barbati, in momentul in care despartirea devine iminenta sa nu va speriati daca din secunda 2 nu o veti mai vedea, sau daca nu veti mai stii nimic de ea, sau daca nu o veti mai gasi in locurile in care obisnuiati sa mergeti impreuna…Probabil e acasa, singura, lingandu-si ranile…pentru ca, nu-i asa, saliva vindeca si cele mai adanci gauri…

Mi-am gasit accesoriul perfect.
Chiar daca nu a fost facuta pentru mine special, ma reprezinta in detaliu. E brandul pe care-l iubesc de vreo 7 ani, si mi-a ramas drag pana azi.

Buna dimineata!

Viata ei. Ea, nu ca oricare alta. Ea, femeia care a iubit si care a fost iubita, care a dat totul, uneori pe nimic, uneori poate pe mai mult. Ea, cunoscuta si anonima. Inteleasa si mister.

L-am iubit inca de la inceput. Poate nu chiar din prima zi, pentru ca-l priveam, la fel ca si ceilalti, prin prisma zvonurilor legate de “zburdalnicia” lui, de faptul ca e prea petrecaret, prea fustangiu, prea fitos, prea, prea. Dar incet am inceput sa-l cunosc, si asta pentru ca a simtit ca imi poate arata cum e el de fapt, ca imi poate arata omul din spatele aparentei, sufletul mult prea bine ocrotit pana atunci. A simtit ca-l pot intelege, ca nu-l voi judeca niciodata pentru nimic, ca-l pot asculta, ca am sa stiu sa-i spun o vorba buna. Sentimentul era reciproc si etans.

Chiar daca la inceput a primat foarte puternic instictul animalico-senzual, chiar daca ochii vedeau, inima pulsa si “capul” cerea, relatia s-a sudat insa pe baza unei prietenii stranse, apropiate, tacite.

Zvonurile ce-mi zgariau de fiecare data urechile se dovedeau a fi mereu acerb de adevarate. Cu ochii umezi incercam sa-i spun fara cuvinte ca ma doare. Il iubeam atat de mult incat taceam. Mi-era frica sa nu-l supar, sa nu-l pierd. Toate “ispravile” le aflam te miri de unde, ba de la prieteni, binevoitori sau mai putin, ba erau momente in care licorile bahice ingurgitate chiar de el isi spuneau cuvantul. Si totusi mascarada isi relua cursul firesc, cu precizarea ca de fiecare data personajul secundar era mereu altul, era mereu o alta.

Neputinta mea de a spune ceva, de a riposta, a creat un mediu perfect de dezvoltare a acestei laturi multilaterale, multifatetate si plurimincinoase.

Si iubirea mea continua sa-si teasa singura scenarii cat mai credibile, cat mai plauzibile, scuze usor de acceptat. El, fiind mai mult decat convins ca eu sunt acolo si ca probabil voi fi mereu, isi traia viata dezordonata, crezand ca prin tacerea ce ma stapanea mereu in prezenta lui situatia imi convenea de minune. Prea tarziu am realizat ca greseala mi-am inceput-o demult. Acum e prea tarziu. Asa l-am invatat, asa m-am invatat si eu. Deja situatia mi se pare oarecum normala.

Contrazic faptul ca as fi fost o sfanta. Am facut multe doar din cauza incapatanarii, am ranit cel mai tare cu vorba, dar si cu fapta. Incercam sa ridic putin cate putin capul din mocirla in care ma afundasem singura, dar imi gaseam cele mai proaste si neadecvate momente. Probabil am facut multe si din inconstienta sau nestire, o buna parte din toata aceasta perioada am fost doar un copil, precoce ce-i drept. Nu dau vina pe el, nu vreau sa-l “sifonez”, nu vreau sa-i pangaresc amintirea atat de draga…pana la urma greseala a fost numai a mea, el fiind mereu atat de sincer si de vizibil.

N-am vrut niciodata, cel putin eu, sa ne aratam iubirea in fata nimanui. Nu doream aprobari, pareri, felicitari sau oprobrii. Era numai a noastra, stiuta numai de noi, ascunsa si consumata in cel mai pur si convulsiv fel. Asa credeam ca nu ne poate atinge nimic, ca marul nostru va fi lipsit de viermii societatii si de rautatile lor. Cand, de fapt, singuri ne faceam rau. Poate unul altuia, poate fiecare siesi…

Au fost momente in care am fost despartiti si asta numai din cauza noastra.  Ne invinuiam reciproc cu atribute pana la urma demne de amandoi: egoisti si in egala masura altruisti, orgoliosi si totusi nu demni, incapatanati si pana la urma blajini. Au fost poate cele mai grele perioade, atat pentru mine cat si pentru el. Ceva insa ne-a legat mereu. Oricat de mare ar fi fost supararea, cearta, durerea. Iubirea a rezistat chiar daca a fost mai firava sau foarte puternica.

Nu voi stii pana aproape de sfarsitul vietii daca “iubirea vietii mele” s-a concretizat deja. Poate exista mai multe. Poate “sufletul-pereche” e doar un cliseu, un sablon invechit dupa care oricine incearca sa se modeleze. Pana atunci voi trai si voi stii ca n-ai cum sa primesti ceva nou pana nu arunci ceva vechi.

Piesa asta merge numai live!

Sta, se uita la el si nu-l poate atinge. E prea departe, parca intre ei e lumea intreaga. Si pana de curand nu era nimeni si nimic.
Stie ca e mai bine asa, e mai bine pentru amandoi. Intinde totusi mana. Incet. Sa nu o vada. Dar se loveste de ceva. Ce-o fi? Ca doar nu se vede nimic. Nu, nu, e doar o aparenta, o naluca intriganta.

Si indrazneste. Isi pune capul pe pieptul lui, il miroase si raman amandoi cu ochii atintiti spre ecran.

Doarme deja. Se uita la el; e chipul cu care s-a obisnuit si-i place la nebunie. Ii inspira un cantec bun, sentimental, plin de patos ca o furtuna de dragoste. Somnul lui e ca o melodie de dragoste.

Trezit din somn de sarutarile ei se dezlantuie. Si cantecul de dragoste isi incepe ritmul, cand lent, cand agresiv, asa cum bat si inimile celor doi.

Inca o data, in acelasi loc, aceeasi 2 oameni si iubirea lor.

Trebuie sa ne ascundem de urmaritori…

Oamenii uita sa-si traga draperiile.

Ea obisnuia sa se plimbe prin casa goala, cu lumina aprinsa, lasand picaturile de apa sa i se scurga alene pe trup…Ferestrele deschise si toate draperiile trase.

Uita mereu sa le traga, pentru ca dadeau direct spre padure.
Nu locuia nimeni acolo, nu?

Dar acolo era mereu cineva…el, un voyeur, asteptand sa o vada pe fereastra in fiecare seara, insetat, plin de dorinta…

El incepuse sa creada ca ea nu inchidea fereastra tocmai pentru ca vroia sa fie vazuta. Ca il invita sa intre in viata ei.

Atunci el incepu sa-si imagineze ca ei doi au o relatie, ca sunt apropiati. Isi crea o mica fantezie de fiecare data cand ea isi scotea hainele…ca un mesaj de dragoste, ca o daruire. Mai apoi ii fura chilotii, ceea ce intensifica fantezia sa bolnava.

In cele din urma s-a hotarat sa mearga la ea, sa o vada pentru prima oara fata in fata. Intra peste ea. Cand o vede, intalneste o straina. O straina, pentru ca ea era speriata si il goni din casa. Necunoscandu-l ii tranti un nas. El a crezut ca se lasa greu. Si atunci a trecut fapte…violand-o si stranguland-o ca sa opreasca tipetele.

Statistic, strainii nu ucid straini. E mult mai usor sa fii omorat de cineva pe care il cunosti.

Tu ti-ai tras draperiile?

P.S.: Shutter – adaptare

Era EL orb din nastere…izolat de lume, de toti si de toate. Singura persoana care il vizita era EA.