Simturile native ale omului sunt deosebite. Oricat ai incerca sa-ti faci un alt drum, in alta parte, intr-o alta tara sau intr-un alt domeniu decat cel in care ai fost obisnuit, intotdeauna te vei intoarce la locul din care ai plecat.

Stii ca acolo e locul tau, de acolo provii, acolo ai invatat sa mergi, sa vorbesti, sa simti. Stii ca acolo sunt prietenii adevarati, familia, terenul de fotbal sau parcul in care, la umbra, te jucai cu papusile.

Intotdeauna omul care a trait la tara se va simti cel mai bine in mijlocul naturii, cu sapa in mana, cu o legatura de ceapa si o bucata de branza in stomac. Intotdeauna va reveni cu drag la muncile campului, la mirosul proaspat de iarba abia cosita sau la livada plina de rod.

Niciodata un om nu se va simti bine cu adevarat intr-o alta tara, decat cea natala. Da, se poate adapta, isi poate crea conditiile de viata pe care si le doreste, poate lega relatii frumoase si durabile de prietenie sau chiar de iubire, dar sufletul nu va simti deloc ca e acasa; va suspina dupa locurile natale, dupa traditii, dupa limba, dupa famile, prieteni si intamplari.

Daca visul tau, copil fiind, era sa ajungi un celeru artist pe Broadway si de fapt te gasesti in postura de functionar plictisit la o banca oarecare, n-ai sa fi niciodata implinit, decat satisfacandu-ti visul.

Radacinile isi pun amprenta asupra noastra, ca oameni. Bazele culturale si emotionale se imprima atat de puternic, incat nelinistea isi gaseste usor loc in sufletul chinuit de distante si dor.

E kilometrul zero al fiecarui om.

Ti-e dor de locul tau?

Maxima de azi: Dragostea nu trebuie sa joace doar un rol secundar in spectacolul vietii. Ea trebuie sa reprezinte actul principal.

Ascult James Blunt…Goodbye my lover…

Stii, melodia pe care mi-o cantai candva inainte sa adormim.

Se spune ca inainte sa mori iti vezi toata viata derulandu-se rapid in fata ochilor. Asa vad eu, asa ne vad pe noi acum.

Vad tot ce-a fost intre noi si totul parca se deruleaza prea repede; daca as putea sa pun pauza, sau sa apas pe stop…Dar cuvintele lui ma strivesc ca pe o furnica ramasa sub greutatea unei caramizi…

Melodia asta ne caracterizeaza pe amandoi. Vers cu vers, cuvant cu cuvant… Arata in cuvinte dragostea pe care am trait-o.

Incerci sa-ti amintesti?

Maxima de azi: Limba poate fi ca o sabie sau ca o bagheta magica: poate sa taie si sa omoare, sau sa iubeasca si sa vindece.

Am plecat…am inchis o mie de usi, cu o mie de lacate pentru o mie de ani de acum inante…Am cedat in fata dragostei pentru ca era mai puternica decat mine, am strans pumnii, am scrasnit din dinti si mi-am vazut de drum…

Ce e o intrebare daca nu-si gaseste raspuns?

Privea fix in baltoacele de noroi si-si imagina ce viata e asta, daca se poate numi asa, in care trebuie sa incerci tot timpul sa-ti faci loc taras. Chipul lui reflectat parea sa apartina unui strain, plutind acolo ca un cap spectral dintr-o carte de benzi desenate. Ochii lui aratau obositi, albul lor fiind injectat cu puncte rosii. Si-a departat buzele pline si incerca sa zambeasca catre propria-i reflexie, iar reflexia ii raspunse aratandu-si coltii…

Se intreba daca n-o fi pe cale sa se destrame pe la margini. Asta iti face drumul – iti roade marginile hotararii, pana nu mai ramane din tine decat o tesatura uzata a sufletului. Dar poate ca era facut dintr-un material mai aspru. Nu voia decat sa se ascunda in carapace, sa-si puna din nou husa de stofa…Ii era usor sa vibreze caci i se intampla adesea, dar acum se pomeni trepidand ca o harpa izbita…

[...]

Soarele se deplasase si, ca o femeie batrana care-si trage fustele, arunca niste umbre asupra pamantului. Privi fix valvataia, iar flacarile ii patrunsera in inima, sfasiind-o. Mintea i se contracta si se prabusi in ea insasi precum o stea moarta. Sari in foc inainte ca cineva sa poata reactiona. Pe cand flacarile i invaluiau cu limbile lor, parea ca focul plescaie din buze a multumire. Chiar si in foc el continua sa tipe si sa se lupte cu el. Ecoul lui ramase suspendat in aer…

Maxima de azi: Chiar si cel mai bogat om din lume e sarac fara dragoste.

Balzac spunea: “femeia este o lira si nu-si dezvaluie secretele decat cuiva care stie sa cante la ea”…

Ei bine, tu esti artistul meu…tu ma canti cel mai bine, tu gasesti notele potrivite sa ma exprimi, tu stii cand intra bridge-ul si cate strofe am, stii ce coarda sa atingi ca sa iasa terta, stii cand sa urci si cand sa cobori…iar eu nu fac decat sa te acompaniez, cuminte, incercand un backing vocal timid la reprezentatia ta…

Tu esti ingerul, eu lira, si amandoi stam pe bucata noastra de nor, plutind usor in ritmul muzicii impus de tine..cand mai alert, cand mai suav, cand mai vesel sau poate trist, dar de fiecare data altul…

E cantecul nostru fermecat de dragoste, e dansul ce ne tine trupurile lipte, e sclipirea pe care o avem fiecare in ochi, e o parte din Rai si putin din Iad…

Nu avem nevoie de aplauze sau de fani…ne cantam unul altuia, si numai noi intelegem limba asta dulce si intortocheata…

Dar ce se intampla cand cantecul ajunge la final? Cand nu mai exista sunete, note, versuri, nimic din ce-a legat odata artistul si instrumentul…pt ca da, eu sunt instrumentul tau…

Atunci, fara speranta, fara iubire, fara glorie, fara vraja ta ce-mi face coardele sa vibreze, raman pe scena pustie a vietii, fara sclipire, pentru ca am pierdut in fata hi-tech-ului…

Atunci, nepasator si rece, grabit si haotic, fugi spre un alt instrument pe care insa nu-l cunosti si la care vei canta fals…un instrument robotizat ce nu simte si nu transmite decat sunete metalice care se vor izbi zdravan de tot ce-i in jur…

Si ne vom trai viata in continuare, dar nu impreuna…eu voi fi cea care apare – tu cel care se pierde; tu cel care pleaca – eu cea care ramane; tu vei minti – eu voi nega; eu am sa-mi amintesc – tu vei uita…

Eu glamour girl, tu unknown…pentru ca instrumentul e vesnic, pe cand artistul se poate inlocui oricand…

Maxima de azi: Dragostea nu poate fi masurata, cumparata sau vanduta. Dragostea are valoare doar atunci cand e daruita.

Ma tot roade o intrebare…Ce e dincolo? Ce e dupa moarte?

Cum e dragostea acolo? Sau macar exista?

Oare sufletul meu va zbura spre un alt univers, intr-o alta dimensiune?
Oare iubirea continua, se mentine, traieste mai presus de orice? Oare acolo te voi mai iubi? Tot pe tine? La fel de mult?

Sau poate totul se va risipi si va ramane o amintire vesnica a acestei lumi?Dragostea se reincarneaza? Are 9 vieti? Sau e una singura, de la inceput si pana la sfarsit? Sau poate dragostea dainuie etern.

Sau poate acolo nu mai e nimic…Si asta inseamna ca trebuie sa ne bucuram cat mai mult acum, in viata asta, ca sa nu devenim niste zombie frustrati in after life…

Maxima de azi: Fericirea e o stare a mintii.

Cateva motive pentru care ne iubiti!

« Newer Posts — Older Posts »