N-am mai scris demult. Am stat, am analizat perspectivele, m-am gandit la toate posibilitatile, am revazut cu ochii mintii locuri si am auzit in ecou-mi intim declaratii ale vremii trecute.

Recunosc, cea mai mare parte a timpului mi-am petrecut-o ocupandu-ma de renovarea casutei mele. Adica un inceput plin de moloz, demolari si tone de praf; o continuare materializata in reconstructie, instalare, vopsire, lipire si alte procese necunoscute mie (dar deprinse intre timp); si un final destinat finisarii, mobilarii si accesorizarii spatiului. Mare bataie de cap, multi nervi tocati si o roaba de bani; daca nu stai bine cu echilibrul psihic, nu te apuca!

Revenind, am nevoie de tine. Unde esti?
Nu ca te-as avea mereu aproape – nici nu-mi permit sa pretind acest lucru sfant – dar nici atunci cand te vreau langa mine nu esti acolo.
E oare vreo clipa in care te gandesti cu adevarat la mine? La ce simt eu, daca mi-e bine, daca am nevoie de ceva…sau de tine, de noi…

Legatura asta stransa chiar e iubire?
Sau poate obisnuinta? Convenabilitate? Ori doar ne folosim unul de altul? Ne mintim ca ne e bine asa sau chiar e adevarat?

Ce cauti? Ce vreau?
Ne impletim vietile in cel mai sinuos si dulce mod cu putinta. Iubirea dintre 2 persoane e un act necesar, insa nu e un act de posesiune. Nu trebuie sa stapanesc ceva sau pe cineva pentru a ma completa. Iubirea adevarata e un izvor de libertate. Pacat ca nu am realizat asta mai devreme; dar mai bine mai tarziu decat niciodata.

Te iubesc?
Nefiind foarte practic sa-ti tii inima ascunsa, o lasi in interiorul tau, acolo unde functioneaza cel mai bine si asa se naste eternul “te iubesc!”. Gasind o cantitate mare de suflet acolo este singurul lucru ce face acel loc mai atractiv decat un altul. Si asa ‘te iubesc”-ul devine reciproc. Nu poti sa spui ca a fost o decizie luata cu surle, trambite si sunete de trompeta. Destinul s-a facut cunoscut in liniste, lipindu-ne unul de altul aproape pe nesimite.

A fost? E bine…
Mai demult incercam sa ma modelez intr-un anume fel, un “fel” ce nu ma definea, nu mi-era natural si drept urmare nu avea rezultatele dorite. Cred ca nu eram destul de concreta. Schimbarea mea a intervenit in momentul in care m-am transformat in ceea ce sunt; nu in ceea ce incercam sa fiu. Degajata, realista, indragostita, rasfatata…intr-un cuvant – vie! Dornica de viata, asa cum e ea, de experiente mereu noi, de lucruri mici care te fac sa te simti mare. Aspir la ceva ce nu pot numi sau descrie, dar nu e mai putin real doar pentru ca nu-l pot capta in cuvinte.

Tie…nu?
Mi-e dor de mor, vreau, visez, doresc, astept…

Printre atatea lucruri frumoase care mi se intampla aproape in fiecare zi, printre razele deja molatece ale soarelui, printre zile amestecate succesiv cu nopti, exista ceva ce revine permanent, e sentimentul astringent de anxietate.

Acasa, azi, in cea mai apasatoare singuratate parca din toate,  ma gandesc la EL.

EL, la acel EL. EL, singurul in fata caruia ma topesc, EL care ma face sa tremur cand ma saruta, EL care ma face sa ma simt femeie, EL care ma mangaie si ma alinta. EL, care e cap de lista la capitolul TE IUBESC…Amintitri cu si despre EL.

De EL mi-e dor. Desi ma mint adesea ca l-am uitat, ca am trecut peste episodul asta, ca sunt puternica, ca pot…BULLSHIT! Amintiri cu si despre EL revin.

Ma invadeaza, ma cutremura, ma chinuie. Incet si demonic, sufletul il cheama, si-l doreste, tanjeste. Si desi nimeni si nimic nu ma poate face sa ma simt inferioara fara consimtamantul meu, in mometele astea ma simt cel mai mic om din lume privindu-ma in oglinda prin ochii copilului ce am fost candva. Existenta nu mi-e justificata prin prisma unui barbat, ci prin relatia profunda pe care o am cu mine insami. Dar dorul…imi reaminsteste…

Cateva batalii le-am pierdut sau m-am predat, nu stiu inca sigur, dar pana la finalul razboiului mai e. Uneori trebuie sa te salvezi de mai multe ori intr-o lupta ca sa o poti castiga; sau poate alteori e mai rau s-o castigi decat s-o fi pierdut. Probabil asa, prin durerea de a-l parasi pe cel iubit, voi putea incepe preludiul de a ma cunoaste pe mine si pe ceilalti; ma pot afunda in adancul meu si pot descoperi ca am exact acele lucruri pe care mi le doresc atat de arzator.

Rana perpetuua cauzata de “durerea iubirii” se incearca a fi vindecata fara intrerupere. Prin dorinta de a face bine celor din jur, de a-i ajuta pe ceilalti sa-si rezolve problemele, sa treaca peste momentele grele; vrem de fapt sa ne ajutam pe noi insine. Si asa, speranta, ca o pasare ce se odihneste in sufletele noastre, isi incepe nesfarsita melodie fara versuri. Pana la urma, fericirea e rezultatul eforturilor noastre, ale fiecaruia, de a-i face pe ceilalti fericiti.

Ce caut? Nici eu nu stiu, dar daca n-as fi sigura ca exista un raspuns nu l-as mai cauta. Ce sunt? Nimic. Ce pot fi? Tot.

Nu ma compar cu nimeni pentru ca stiu ca sunt unica in toata lumea asta. Imi las propriile urme in zapada si in viata. Si totusi, cea mai mare problema a noastra, barbati si femei, nu e adaptarea la nou, ci dezobisnuinta de a lasa in urma ce stim deja. Odata  ce ai cunoscut furtuna, linistea te plictiseste. Nu realizam ca viitorul e facut din acelasi material ca si prezentul si incercam prosteste sa-l cladim pe amintiri si evenimente din trecut.

Revenind la lupta apriga a dragostei, cred ca, in final, voi prefera sa raman ranita, captiva intr-o lume imaginara, sclava a propriilor amintiri decat sa merg mereu cu armura pusa, ca acum. Imi pastrez amintirile bune, dar traiesc pentru azi si memoriile le tin departe.

Pentru EL imi continui viata, in asteptare incerc sa ma asez pe o canapea si sa uit macar pentru cateva momente ca nu e langa mine. Cu speranta ca poate va veni, incet, de undeva din spate, si se va aseza langa…Dar visul se spulbera intotdeauna dimineata cand ajung acasa la fel de singura cum am plecat.

Dorul doare…

Cred ca am sa incep cu tine…Mi-e dor de tine in primul rand…