Si nu o zic doar asa…

Azi mi-am dat demisia pentru prima data in viata mea. N-am spus nimanui nimic, de ce plec, unde, cand ma intorc, n-am dat detalii sau alte amanunte. “Nu mai vreau sa lucrez aici” a fost singura propozitie pe care am putut-o articula.

Lucru foarte adevarat, avand in vedere ca telul meu in viata, desi nedefinit clar inca, nu era sa lucrez vesnic intr-un cazino. Nu e viata care m-ar multumi, nu e locul in care sa pot progresa, nici cel mai bun mediu in care ma pot invarti. Dupa spusele unei foste colege “e o lume infecta”. Perfect adevarat. Si stiu sigur ca nu vreau sa ma infectez.

Ca si experienta a fost extrem de benefica. Mi-am invatat limitele, am cunoscut tot felul de oameni, oameni cu care mi-am exersat limitele despre care vorbeam. Am purtat discutii de-a dreptul incantatoare despre lectura sau am auzit cele mai porcoase bancuri, m-am bucurat pentru castigul unora sau m-am intristat la problemele altora, dar din fiecare intamplare am invatat cate ceva. Am fost aproape de oameni; pana la urma asta presupune job-ul de PR.

Am avut niste colegi minunati, incepand cu managerii si terminand cu baietii de la security. Fetele mi-au fost cele mai bune prietene in tot timpul asta si sper sa le pot mentine la stadiul asta. Ce stiu sigur este ca imi va fi dor de ei. De toti.

Acum, la cateva ore dupa, pe langa senzatia stranie care ma incearca, persista si ideea ca tot ce fac in ultimul timp e gresit. Parca nu mai am un loc al meu, parca am devenit a nimanui, pare-mi-se ca altcineva ia deciziile in locul meu. Si totusi mi le fac cu mana mea.

Ma aflu in fata unuia dintre acele momente in care mi-am luat soarta in maini, deznadajduita de ce las in urma si visatoare la ce va sa vie. Inapoi nu ma pot intoarce, n-am facut-o niciodata si nici nu voi incepe acum. Asa ca, deschid ochii larg spre viitor…

To be continued…