Gata! Nu ma mai vait ca stau singura, ca e mereu casa goala, ca nu m-asteapta nimeni.

Am primit, de undeva de sus cred, un suflet mic, cald si jucaus. E dulce ca un copil abia nascut, cuminte ca o statuie de bronz si haios ca cel mai bun banc spus vreodata.

El e Yokko.

E mica mea responsabilitate de acum incolo, confidentul si prietenul meu neconditionat. El imi tine de cald cu blanita lui moale, el imi raspunde la intrebari cu un latrat vesel si ascutit, imi urmeaza pasii cu mersul lui usor stangaci, imi incepe diminetile cu limbuta mica si aspra pe ochi. Tot el ma vegheaza acum cand scriu randurile astea, cu el dansez pe melodiile care-mi plac (si cred ca au inceput sa-i placa si lui), el imi roade papucii si covorul, el imi face pofta de mancare (ca al naibii de bine miroase mancarea lui!), el ma face sa rad cand isi face nevoile exact unde nu trebuie, dar ochii lui parca isi cer iertare zicand “lasa ca ma fac eu mare si o sa ma duci afara”. El aluneca pe parchet, el cade din cos, el fuge si se impiedica, el se joaca, el latra, el roade vacuta verde sau maimuta rosie si eu nu pot decat sa ma bucur, sa simt cum mi se umple sufletul de fericire si fata de zambete.

Un suflet nu-l compari cu nimic…