De cateva zile ma invart printre agonii. Care de care mai dureroase, mai tragice, mai inspaimantatoare, mai apasatoare pentru cei din jur. Nu, nu ale mele; eu sunt bine.

De ceva timp parca boala e mai aproape, isi face simtita prezenta printre cei dragi mie si neputinta pe care o simtim fiecare in fata bolii ne determina sa reanalizam putin cate putin (dar pe repede inainte) lucrurile pe care le consideram importante si oamenii pe care ii avem in jurul nostru.

Am o prietena care tocmai ce s-a operat de tumoare la san la 20 de ani, tatal unei prietene a descoperit ca are cancer si inca vreo 2 saptamani de trait, tatal unei alte prietene se zbate intre viata si moarte pe patul unui spital infect. Doctorii nu-ti spun mare lucru, te lasa la randul lor sa te zbati in propria agonie.

Spitale jegoase, medici incompetenti si fara tragere de inima, vesti proaste care imi aduc aminte de momentele grele prin care am trecut si eu cu parintii mei. Tata cu 2 infarcte la activ si mama cu tiroida scoasa din cauza cancerului. Trece viata atat de simplu pe langa noi incat o pretuim doar cand suntem la anaghie?

Revizuieste-ti atitudinea fata de cei dragi si stabileste-ti lucrurile pe care le consideri cu adevarat importante!

L.E.: L-am pierdut pe unul ieri-noapte (26 septembrie). Gandul imi zboara acum la Mirela care a ramas fara parinti la doar 22 de ani. Iubita mea, suntem aproape de tine si te iubim!