A venit timpul pentru un nou tatuaj…

I hope YOU WILL ALWAYS BE HERE

Iubesc asternuturile. Si cred ca si ele ma iubesc pe mine.

Sunt singurele care nu se plictisesc vreodata sa ma tina in brate, sa ma mangaie usor cu fibra matasoasa, sa-mi stearga lacrimile pentru a le face nevazute altora sau sa-mi suporte rasetele isterice din timpul unei comedii spumoase. Nu se supara daca le rascolesc sau le murdaresc de machiaj in noptile in care mi-e lene sa ma demachiez. Ba, mai mult, imi acopera trupul in fiecare noapte cu multa bucurie si supunere. Nici nu cred ca ar avea alta solutie.

Sunt fericite si parca le aud uneori susotind dupa ce ies din masina de spalat mirosind a balsam cu miros de iasomie. Sunt multumite si mi se inclina cand le calc doar pentru ca stiu ca-mi face mie placere, dupa care le asez frumos in dulap. Parca se intristeaza cand alte surate le iau locul in dulap, doar pentru ca nu li se pare corect sa admita ca sunt vechi si eu simt nevoia de schimbare. Sunt mereu vesele, colorate, asortate intre ele si vazandu-le sezand cuminti pe pat imi aduc aminte de colectiile de papusi din copilarie insirate peste tot prin casa.

Asternuturile mele viseaza alaturi de mine in fiecare seara, sunt prietenele mele bune, desi nu scot vreun sfat sau vreo vorba buna de la ele. Decat sa spuna vreo prostie mai bine sa taca. Insa sunt acolo mereu, gata oricand sa ma primeasca inapoi.

Asternuturile tale ce poveste au?

“Sot” e mai mult decat un cuvant. Si totusi multi barbati se ascund in spatele acestui cuvant. La fel cum multe femei se ascund in spatele cuvantului “sotie”. Cum si mai multi se ascund in spatele cuvintelor “te iubesc”.

Actiunile ne definesc, nu cuvintele.

Visam la ziua aceea. Ziua in care urma sa port modelul meu preferat de rochie de mireasa. Alba, lunga, simpla, din matase lucioasa.

Visam barbatul in costum negru ce avea sa-mi fie de-a stanga, pe care aveam sa-l calc pe picior in biserica (stiind ca aduce noroc).

Visam ca urma sa port in sfarsit o verigheta adevarata, lata, din aur alb si cu un mic diamant, alaturata inelului de logodna.

Visam coroana de flori ce urma sa ne astepte la iesirea din biserica si miile de boabe de orez ce ne-ar fi invadat din toate partile. Visam chiar si galeata plina cu apa si bani (cica si asta ar aduce noroc).

Visam un local dragut cu o terasa mare, cu multe lumini, cu si mai multe flori si petale presarate ici-colo.

Dar cel mai mult visam la clipa aceea; clipa aceea in care timpul se opreste, lumea e acolo doar pentru noi si toti aplauda in timp ce noi dansam pe o piesa de-a lui R. Kelly. Sau poate Chris Brown. Nu stiu sigur inca.

Imi facusem multe vise legate de evenimentul cel mai important din viata unei femei. Momentul ala magic pe care il asteapta toata viata.

Dar am incetat sa ma gandesc la asta. M-am trezit, visul s-a dus si am realizat ca n-as fi fost o buna protagonista a rolului. Realitatea e intotdeauna diferita de vis.

Nu mai vreau sa alerg dupa un adevar care fuge…

Mi-e frica de singuratate. Nevoia astringenta de sprijin, de intelegere, de iubire si liniste ma face si mai anxioasa in ceea ce priveste perceptia mea asupra oamenilor.

Dupa fiecare dezamagire cred din ce in ce mai tare ca intr-adevar nimeni nu ma merita. Nu ma scuz spunand ca sunt sfanta sau ca eu nu gresesc; nu pot si nici nu cred ca vreau. Dar stiu ca cel putin incerc sa respect cat de mult regulile de bun-simt, incerc sa dau oamenilor tot ce am eu mai bun, pot sa spun o vorba buna si sa aduc un zambet.

Nu mai am rabdare. Nu mai vreau sa critic, sa cicalesc, sa stramb din nas. Nu mai vreau sa fie nevoie sa explic ce e bine si ce nu, ce imi place si ce urasc, ce trebuie facut sau, deopotriva, lucruri interzise.

Vreau normalitate. Adica simplu, nu complicat; adica lucruri marunte si dese decat marete ascunzisuri de greseli; adica prietenie si comunicare, nu doar love & sex. Hmm, ce ciudat, parca am mai spus vorbele astea o data…

Din ce in ce mai des, la reuniunile noastre “ca intre fete” se aduc in discutie subiecte legate de normalitate. Ce mai e azi normal, cum vedem noi aceasta notiune fata de ceilalalti, unde gresim de nu ne regasim in normal. Unde gresim de obicei? De ce nu suntem normale sau percepute ca a fi normale?

Obiectiva ma uit uneori la discutiile noastre si vad o replica perfect de fidela a serialului  Sex and the city. Adica grupul nostru, cu lumea noastra, cu principiile si prioritatile noastre (in linii mari fiind cam aceleasi valabile la toate) si restul lumii.

Rareori gasim asemanari intre noi si ceea ce vedem pe strada sau la TV. Parca am fi o specie pe cale de disparitie. Nu stiu inca daca e de bine sau de rau.

Spuneam ca am ajuns la concluzia ca nimeni nu ma merita. Sau cel putin nu am intalnit persoana aceea inca. Dar cand o voi intalni? Oare nu va fi prea tarziu? Cum va fi totul atunci cand o voi intalni?

Ne-am gasit noi, o mana de cusurgioaice,  sa nu ne convina nimic niciodata sau din dorinta de a avea mai mult si mai bine nu mai putem aprecia corect ce avem?

Imi spunea cineva azi ca o poza fara focus iese blurata. In plus, focusul trebuie orientat pe elementul frapant. Adica avem prea multe dorinte in curs ca sa mai putem observa lucrul mic si bun existent deja. Ne grabim sa vrem din ce in ce mai mult fara a baga de seama ce am agonisit deja.

Ne impiedicam de lucruri prea mici, de orgolii prea mari, de prejudecati stupide si moralitati indoielnice, cand, de fapt, totul ar trebui sa fie foarte simplu. Si normal.

Revin la singura mea frica. Cea de singuratate.

Prefer sa privesc absenta ecranul televizorului ore intregi pana pleoapele mi se inchid usor pentru ca asa am impresia ca nu sunt singura. Tin luminile aprinse, vorbesc cu Yokko, misun prin casa ca o bezmetica incercand sa alung fantomele care mi-ar putea pune pe la ochi singuratatea in locul viselor lui Mos Ene.

Somnul adanc e singurul care mamai rupe de realitate, desi parca si el mi-e uneori contra aratandu-mi amintiri care dor.

Si totusi am un tricou roz…ca sa nu dorm singura…

Poza ta cum e? Ai pus focusul pe ce trebuia sau la developat a iesit un fiasco blurat?

P.S.:

Fericirea dupa care tanjesti o intuneca pe cea pe care o ai.

(Jacques Deval)

Incerci sa treci peste o perioada. Si incerci mai intai sa lucrezi cu psihicul, sa-ti pui o ordine in ganduri, sa analizezi in mod obiectiv toate cele petrecute, sa-ti induci continuu si obsesiv ca totul va fi bine, sa crezi ca in sfarsit, candva, vei gasi o modalitate salvatoare. Gandesti, gandesti si iar gandesti. Apar n fire albe.

Apoi vine etapa in care pui osu` la treaba si deja mici sperante, viabile de data asta, ti se arata. Viata incepe sa prinda contur si culoare. Incepi sa deslusesti linia orizontului care nu mai pare atat de indepartata. Ok, iti revii pe macar unul din planuri dupa care continui lista de “to do”. Si asta nu e chiar scurta.

Apar mereu vesti care te dau peste cap. Bune sau rele, nu conteaza, deja esti tulburat. Si, in utopia ta temporara, crezi ca putin alcool nu strica. Fie de suparare, fie de fericire. Si te apuci sa bei crezand ca problemele vor deveni mai mici sau mai insignifiante. Dar dimineata realitatea e aceeasi. Viata e la fel, iar greutatile sunt aceleasi doar ca imbatranite cu o zi. Si totusi mai incerci si a 2-a oara, si a 3-a si tot asa. Simturile-ti sunt amagite in fiecare seara. Ziua urmatoare te loveste mai rau decat o palma data din ura.

In clipa asta, sub influenta alcoolului, realizez ca bautura nu e o solutie. Dar e un vis al naibii de frumos…

Lume urata. Mizerie. Confuz.

Sunt povesti, frumoase ce-i drept, care ne poarta pe drumurile intortocheate ale dragostei. Povesti care ne spun ca oamenii sunt lasati pe pamant ca sa traiasca in pereche, cate doi, sa-si faca un viitor, sa urmeze legile (scrise sau nescrise) ale naturii, ale firii, ale societatii, sa procreeze, etc etc Povesti care ne invata cum sa iubim, cum sa il acceptam mai usor pe cel de langa noi, cum sa ne comportam intr-o relatie, cum sa facem tot ce sta in puterile noastre pentru a avea o viata linistita si frumoasa. De asemenea sunt povesti care ne relateaza cum ca oamenii ar fi ingeri, fiecare avand o singura aripa si la intalnirea cu un altul formeaza un cuplu ce poate usor sa zboare spre fericire.

Si daca ma trezesc eu acum sa spun ca exista oameni creati sa existe singuri? Ar fi ceva socant? Adica oameni, cu o singura aripa, oameni care nu pot zbura. Oameni care se chinuie, se taraie prin viata, oameni care incearca la anumite intervale de timp sa-si gaseasca aripa-pereche si, negasind-o, realizeaza ca viata in doi pur si simplu nu e facuta pentru ei.

Cu buzele stranse, cu ochii inchisi, cu sufletul incrancenat ma intorc si plec. Sunt lucruri in viata peste care nu pot sa trec, sau mai bine zis n-am invatat inca sa le ignor. Nu pot. Nu vad nici un motiv pentru care le-as accepta. De ce sa inchid ochii si sa tac daca imi vine sa tip?

Am crezut cu tarie ca mi-am gasit aripa-pereche, cea mai buna din ultimul timp si totusi orgoliul a iesit din cutiuta si si-a facut naravul. Aripa, dupa ce ca e singura pe care o mai am, mi-e acum franta. Mi-o reteaza raul exact atunci cand am cea ai mare nevoie de ea. Era momentul meu, era timpul sa zbor, sa-mi iau avant spre fericirea nemarginita, sa ma bucur sa iubesc. Era cazul. Dar s-a dus.

Sunt din nou singura, cu tot cu aripa mea cea ranita; mi-o oblojesc, imi ling ranile si o sa pornesc spre mai departe.

Paste fericit tuturor! Sa ne gasim mai buni, mai curati si mai fericiti!

Sarbatori fericite!