Ce ne face sa ne indragostim? Poate nevoia de a simti din nou sentimentul, poate perioada prea lunga de singuratate, poate ca omul pe care-l vezi atat de special stie exact cum sa te ia, cum sa te invarta si sa te suceasca pana iti pierzi total mintile. Poate pentru ca la un moment dat vine si clipa asta mult asteptata, din nou, pentru ca asa e normal, pentru ca trebuie sa traim cate doi, linistiti, frumos si iubindu-ne ca si cum maine n-ar mai exista.

Cum iti dai seama ca te-ai indragostit, dupa ce mult timp ai stat doar tu cu tine? Cum realizezi ca inca mai poti simti, ca mai poti trai iubirea la cote maxime si inca poate chiar mai mult decat credeai ca poti? Pai, e simplu. Vezi din nou cum e sa-ti fie dor, sa arzi de nerabdare cand nu e acolo cand vrei tu, sa visezi cu ochii deschisi spre inainte. Vezi cum viata incepe sa aiba culoarea pe care o percepi a fi cea a iubirii, vezi ca toate lucrurile, marunte sau grandioase, incep sa aiba un sens, vezi ca usor-usor te indrepti spre o directie potrivita, chiar daca mai tarziu poate vei regreta. Important e momentul din prezent, acum-ul care te face sa ai fluturasii aia roz din stomac, faptul ca stii ca ai pe cineva in spate si in fata. Faptul ca nu mai regreti nimic din ce ai facut pana acum, faptul ca lasi dezamagirea putin in urma, toate astea pentru mine sunt semne ca sunt indragostita. Cam asa  e dragostea, cel putin cum o vad eu acum.

Dar insa nu stiu cum se dezvolta dragostea la distanta. E ceva ce n-am trait pana acum si mi se pare lucrul cel mai ciudat din toate. Mi-e greu sa-mi imaginez cum poti sta chiar si zile intregi fara cel pe care-l doresti in fiecare secunda, cum poti iubi cu gandul ca e departe, cum mai poti trece prin toate cu capul sus, cum poti sa-ti imaginezi ca increderea ta are baze solide. Oare se poate mentine o astfel de relatie? Am auzit de multe ori ca da. Dar eu; eu oare pot?

Eu care ma las toata in mainile lui, eu care imi schimb total centrul universului punandu-l pe el mai presus de orice, eu care sunt flacara vie….eu…ea…poate asta?

Putem iubi la fel de intens printr-o simpla legatura telefonica, prin promisiuni facute si primite, pe baza increderii castigate si daruite sau mi se pare numai mie ca e doar un foc de paie?? Care incepe val-vartej, zbuciumat si care se termina rapidamente apoteotic intr-un cos de fum gros…

Ochii care nu se vad se uita? Sau se uita…la tine?

Nu mai stiu sa iubesc.

Nu mai stiu cine sunt si ce vreau. Nu mai stiu unde ma aflu.

Nu te mai stiu pe tine. Nu mai stiu cum arati sau cum ar trebui sa arati. Nu mai stiu unde sa te caut. Sau poate nu mai stiu ca te vreau.

Am uitat ce inseamna o relatie. Nu-mi mai aduc aminte lucrurile minunate care se pot intampla, fericirea imensa care ti se ofera, dragostea patimasa care se consuma. Nu mai stiu cum se fac lucrurile in doi. M-am obisnuit atat de mult cu mine incat acum mi-e greu sa te mai accept langa mine. M-ai tulbura, m-ai scoate din ritmul meu monoton, mi-ai arata o alta fata a vietii.

Nu mai stiu culoarea iubirii; parca era rosu dar nu sunt sigura. Tonalitatea unei perechi mi se pare acum afona, iar dimensiunile vietii reduse. Tot ce am trait odata s-a pierdut prin vremuri noi si totusi prea repede uitate. Totul s-a invaluit de la sine intr-un strat de nepatruns de ceata, ca o piedica nemiloasa ce-mi tine loc de bariera. Nu mai stiu sa trec dincolo, nu pot sa vad iubirea care inca ma inconjoara neconditionat, nu mai stiu sa aud voci acute care ma cheama, nu mai stiu sa privesc fete indurerate ce ingenuncheate ma implora, nu mai stiu sa primesc atingeri fierbinti care insetate ma strang.

Cum e viata cand esti indragostit?

Nu mai stiu cum eram acum cativa ani. Ba da, mai stiu. Ce nu stiu insa e de ce nu mai stiu sa fiu asa. Atunci nu eram tot eu?

Am invatat ca oamenii nu se schimba, asta insemnand ca doar mi-au iesit la iveala alte caracteristici atat de definitorii acum fata de atunci. Atunci nu le-as fi recunoscut ca fiindu-mi proprii.

Nu mai stiu sa fiu cum am fost, nu mai stiu sa fac ce faceam, nu mai stiu sa iubesc cum am facut-o odata. Nu mai stiu nimic de-atunci.

Amnezie sentimentala…

Care e cel mai urat sentiment din lumea asta? Poate durerea, poate umilinta, poate neputinta? Nu. Nu cred. Eu cred ca cel mai urat sentiment se produce in urma unei tradari. Atunci cand cineva te tradeaza si-ti intoarce spatele ca si cum nu v-ati fi cunoscut niciodata. In momentul acela se cumuleaza in mica ta fiinta dezamagirea, cu parerea de rau, cu putina ciuda, presarate toate cu putina ura si cu multi nervi, facuti de cele mai multe ori degeaba si aiurea.

Dupa ce ai avut parte de promisiuni care mai de care, ca iti poti pune o baza solida, ca poti avea incredere, ca te poti astepta ca sinceritatea din ochii sai sa fie reala, vezi ca, de fapt, si cei mai sinceri ochi mint. Aproape intotdeauna. Vezi ca pana si tu poti fi inlocuit in secunda 2 fara nici un fel de remuscare, fara vreo grimasa pe fata celui vinovat. Asa, pur si simplu.

Tradarea survine in urma…a ce? A gasirii acelui “mai bun”, in urma uitarii unor lucruri ce pareau odata a fi esentiale sau e doar cauza unei nesimtiri crase, semn al lacunelor “de maniere”?

Si, in sfarsit, tie ce-ti ramane de facut? Scandal? N-are rost, nici chiar daca merita. Ignoranta? Functioneaza, cu siguranta, cel mai bine. E suficient sa gasesti un motiv atat de bun incat sa poti trai cu el, ceva de genul “e un prost” sau “cine stie ce-o fi fost in capul lui” si-ti vezi mai departe de viata.

Ca din punctul asta trebuie totul recalculat, la alte cote, alte standarde (din ce in ce mai inalte), cu alte prioritati, teluri si ce mai crede fiecare ca e de facut.

Concluzia ar fi ca, oricat de tare te-a durut, data viitoare s-ar putea sa fie mai rau! Oricum roata se intoarce, asa ca nu-ti fa griji, totul va fi bine!

Mi-am ales odata stapanul. Sau m-a ales el pe mine. Nu mai conteaza.

Ma simteam ca un graunte al umanitatii si daca as fi asteptat momentul potrivit poate totul iesea altfel. Sau poate ma intrecea altcineva care nu-l astepta. Fiecare om isi priveste viata din punctul sau de vedere; acesta e privilegiul celor mai slabi si umili dintre noi.

Etienne Ray spunea: “O femeie nu poate sti niciodata daca iubeste sau nu, decat dupa ce s-a daruit. E un risc veritabil, dar necesar.” Oh, Doamne, si atunci am stiut ca te-as putea iubi toata viata.

Imi asum rolul de a fi uneori cea mai romantica, sensibila si utopica dintre voi toti, insa ce poate fi mai jalnic decat un abuz sensibil si constient de sine, sadit de alte maini, cu radacini adanci si suferind din cauza unui sentiment inexplicabil?

Ai dat culoare sufletului meu, ai fost muza mea, iar cand muza te cheama te supui. Si m-am supus de multe ori pana ce zorile brazdau cu dungi chipul noptii.

Si cum contrastele se atrag, cum totul e complementar, asa si persoana de langa tine e, de fapt, oglinda ta in care tu te refracti. Te simti slab, vei avea langa tine o persoana puternica, te simti nesigur, vei avea langa tine o persoana protectoare. Astfel, acel numitor comun al persoanei de langa tine te poate “trada” pe tine insuti.

Am simtit tot timpul ca iubirea e motivul suprem al vietii, chiar daca gustul cel mai dulce se transforma uneori in cel mai amar. Stiam ca iubirea e vizitiul care aduna noutati si le vinde mai departe. Stiam cum e sa iubesti un om cu atata putere, sa-l iubesti mai mult decat inima iti poate suporta. Sa iubesti atat de tare incat sa faci concesii, compromisuri. Stiam cum e sa iubesti pe ascuns, in sufletul tau, fara sunet si singura persoana ce-ti impartaseste dragostea sa fie EL. Sa iubesti in liniste si sa te bucuri doar tu de nebunia asta in surdina.

Dar am ajuns la partea unde incepe sfarsitul…