Pedro Cazanova & Invites Andrea – Selfish love (Gregor Salto remix)

Cea mai “feelingoasa” piesa pe care am auzit-o in ultimul timp…

Aveti mai jos si versurile:

I just wanna love you

The way you are
The way you do
The way you breathe
The way you play
The way you feel
The way you touch
The way you enter to my mind

I love you

The way you smile
The way you talk
The way you kiss
The way you love
The way you look
The way you walk
The way you enter to my mind

I want you

No matter what you do
And no matter where you go
I now I love you

Oh just you and me
I don`t want nobody else

Oare tu ai intelege daca eu as saruta un mar inainte sa ti-l dau?

Dupa fiecare dragoste arzatoare ce la un moment dat se stinge, gustul amarui, singurul ce-mi ramane alaturi de miile de amintiri, incepe sa-mi sacaie simturile. Incepe pustiirea, dezamagirea, miile de intrebari (ca de obicei) fara de raspuns, eroziunea neuronilor in incercarea de a gasi acele raspunsuri.

Imi reiau muteste viata, de la inceputul adolescentei, moment in care lucrurile au inceput sa conteze si sa doara. Retraiesc momente, clipe ce atunci, pe moment, m-au fascinat. Imi amintesc toate visele si sperantele pe care mi le-am facut la fiecare inceput de amor nebunesc. Fiecare idee de perfectiune ce intervine oricarui punct de plecare, fara griji, fara batai de cap inutile, presarata numai cu cine romantice la lumina lumanarilor parfumate cu miros de vanilie si scortisoara, plimbari sub clar de luna la malul marii si nopti infierbantate in si intre bratele lui.

La momentul de final vraja dispare si incep sa imbrac usor-usor si cu profund regret rolul de Cenusareasa.

Ma iau prizoniera in propria-mi casuta, refuz orice oferta de socializare, imi reiau plimbarile lungi cu metroul, si nu din vreo ratiune umila ci pur si simplu din lipsa de putere fizica, de resurse psihice sau bagaj emotional pozitiv. Sau ca sa nu uit, imbatata fiind pana atunci de magia stabilitatii relationale, de unde am plecat.

O iau iar de jos, muncesc cu mine, la mine, in mine. Va trebui sa ma modelez din nou asa cum copiii imbraca la gradinita plastilina in orice forma inchipuita de capsorul lor dragut, doar ca de data asta tiparul va fi mai drept croit si conturat, dintr-un material si mai rezistent, dar si mai bun conducator de lumina si energie pentru o mai puternica sclipire “glamour”, mai slefuit de o mie de ori decat Steaua Sud-Africana a lui Demi Moore din Flawless.

Si, (norocul meu!!!) ca se apropie sarbatorile, asa voi putea face si bilantul de sfarsit de an, calculele pe care orice om le are de egalat la sfarsitul anului in curs sau de reglat la inceputul celui care urmeaza. Off, pe cine incerc sa mint?! Vor fi aceleasi “sarbatori” mizerabile, fara pic de haz, bucurie, cadouri & shit. In curand voi incepe sa cred ca, de fapt, sarbatorile sunt un bun prilej de ura dulce sufocanta, dorinta stinsa cu elixiruri bahice sau ambrozii hedoniste, iubire oarba ce da intr-una cu capul de pereti prea multi si prea dur si alte senzatii nu tocmai happy.

Faptura din trecut, te trimit in coltul cel uitat pentru ca alaturi de durerea ce survine oricarui final, aiureala imi ofera un nou si fericit inceput.

Am sa-mi las sufletul sa ierte ceea e mintea-mi nu poate uita. Am aripi si tanjesc dupa ocoluri largi catre inaltimi…inaltimile-mi proprii, singurele limite pe care le cunosc.

De ani de zile se vehiculeaza ideea de “sfarsitul lumii”. Motivele sunt care de care mai variate, banale si uneori ridicole. Ba nu stiu de la ce cutremur, ba  de la nu stiu ce eclipsa, tornada, ciclon, uragan, ba odata cu venirea anului 2000 (teapa!!!) si cine mai stie cate altele.

Acum, mayasii vin cu o idee “revolutionara”, cica in 2012 suntem gata. E cumva, atestat.

Parca toata lumea comploteaza si asteapta cu nerabdare acest moment.

Intrebarea care ma macina pe mine e “de ce trebuie sa vina sfarsitul lumii?” De ce trebuie sa existe un astfel de moment? De ce trebuie sa murim toti odata, si nu pe rand, cum e normal, cand ne vine fiecaruia randul?

Alta problema ridicata de omenire e aceea a extraterestrilor. Exista sau nu? Ne trimit diverse semne sau cineva doar se joaca cu mintea noastra, deja prea psihotica? Vor sa ne invadeze sau sunt la randul lor curiosi, mai ceva ca niste batranele?

Si iar ridic un semn de intrebare. De ce ne e frica de aceste fiinte?, admitand ca ele chiar exista.

Poate pentru ca suntem speriati de faptul ca sunt mult mai evoluati decat noi? Pai inseamna ca am avea multe de invatat de la ei. Si de nou nu fugim ca doar in fiecare zi cate o inovatie isi face loc in viata noastra.

Poate pentru ca sunt pe o scara inferioara noua, poate chiar agresivi? Pai atunci, daca exista un motiv intemeiat, ii putem extermina foarte usor. Deci, nu-i motiv de panica.

Sau poate pentru ca e un subiect despre care inca nu stim mare lucru si de fapt ne speriem de lipsa de cunoastere si control…

Polemici, profetii, semne, desene in pesteri, scrieri istorice sau viziuni. Vise premonitorii, cercuri proiectate perfect simetric pe campuri, voci si limbi necunoscute.

Ne ameninta sau sunt doar prostii cu care ne umplem timpul si memoria?

Gata! Nu ma mai vait ca stau singura, ca e mereu casa goala, ca nu m-asteapta nimeni.

Am primit, de undeva de sus cred, un suflet mic, cald si jucaus. E dulce ca un copil abia nascut, cuminte ca o statuie de bronz si haios ca cel mai bun banc spus vreodata.

El e Yokko.

E mica mea responsabilitate de acum incolo, confidentul si prietenul meu neconditionat. El imi tine de cald cu blanita lui moale, el imi raspunde la intrebari cu un latrat vesel si ascutit, imi urmeaza pasii cu mersul lui usor stangaci, imi incepe diminetile cu limbuta mica si aspra pe ochi. Tot el ma vegheaza acum cand scriu randurile astea, cu el dansez pe melodiile care-mi plac (si cred ca au inceput sa-i placa si lui), el imi roade papucii si covorul, el imi face pofta de mancare (ca al naibii de bine miroase mancarea lui!), el ma face sa rad cand isi face nevoile exact unde nu trebuie, dar ochii lui parca isi cer iertare zicand “lasa ca ma fac eu mare si o sa ma duci afara”. El aluneca pe parchet, el cade din cos, el fuge si se impiedica, el se joaca, el latra, el roade vacuta verde sau maimuta rosie si eu nu pot decat sa ma bucur, sa simt cum mi se umple sufletul de fericire si fata de zambete.

Un suflet nu-l compari cu nimic…

Mi s-a explicat de multe ori ca senzatia de “strangere” pe care o simt in piept nu se trage de la inima, ci de la vreun muschi de prin imprejur. Jur ca nu puteam sa inteleg cum se poate intampla asa ceva cand eu simteam ca durerea lovea exact acolo. Dar era doar un muschi contorsionat sau, poate prea tracasat, care incerca sa-mi transmita un semnal.

Pentru ca nu-i asa, inima e singurul organ care nu doare. Durerea de cap (pe care bine o stim cu totii) o simti din rarunchi de parca cineva te loveste cu ciocanul repetat; cea de ficat te face sa te indoi intr-o parte (eventual dupa o noapte alba cu prea mult alcool); durerile de spate te pot imobiliza si zile intregi (asa ca mai lasa naibii plasele alea si cutiile infernal de grele) si nu mai vorbesc de durerile de picioare, prea umflatele bietele dupa cateva ore pe niste tocuri incredibil de sexy.

Dar inima, sarmana culegatoare de bucurii si necazuri, nu ne doare niciodata. Poate avea probleme de pompare a sangelui, aritmii, anevrisme, cardiopatii, miocardite, arteroscleroze si cate si mai cate. Insa niciodata nu vei simti o durere acuta, sfasietoare dinspre partea stanga.

Ea e singura care sufera in tacere, singura care nu bate la usa stimulilor tai si nu te deranjeaza cu problemele ei. Si totusi, ar trebui, macar din cand in cand, s-o verifici pentru ca din prea multe cauze sa nu te lase excat cand ai mai mare nevoie de ea; adica in fiecare zi.

Inima nu doare decat la figurat…

Tu vorbesti cu inima  ta? Stii ce face?

S-a mai dus un an. Unii poate simt ca au mai imbatranit putin, altii ca viata de-abia acum incepe. Alte 365 de zile incheiate intr-un ciclu perfect.

Fiecare a sarbatorit trecerea in noul an dupa propria cuviinta, asa ca nici noi nu puteam face nota discordanta. Am ales Brasovul, orasul drag al tuturor celor prezenti. E asa, intr-un fel orasul asta. N-as putea sa explic exact cum si de ce, dar toate suntem indragostite iremediabil de “dansul”. Locul a fost un club (Kasho – foarte frumusel), si chiar daca multi ar spune ca nu e locul cel mai potrivit pentru o astfel de petrecere noi ne-am distrat nespus de bine. Lume multa, atmosfera, muzica buna (invitata a fost Cozy Costi) si normal gasca cu care te simti oriunde cel mai bine.

Sperand ca v-ati distrat cel putin la fel de bine ca si mine imi permit sa va impartasesc cateva franturi.

La Multi Ani!!! 2010 sa fie anul nostru perfect, al tuturor.