Am facut rezervarile, ne-am intocmit planul si am indesat cat mai multe in bagaje. S-ar spune ca suntem gata de drum.

De fapt, chiar suntem pe drum. Prima oprire o facem in Slobozia dupa care direct Brasov. Munte, venim! Da, stiu ca nu mai e zapada la munte, dar lasa-ti-ma sa sper.

Hai dupa un Craciun frumos sa urmeze un An Nou mai bun, mai simplu si cu mai multe reusite. Distractie placuta!

De cate ori gandul cel mai nastrusnic imi zboara zburdalnic spre tine incep instinctiv sa intreprind unele din cele mai ciudate activitati.

Ma apuc sa spal vasele, sa dau cu aspiratorul, sa pun hainele la spalat sau sa le iau de pe uscator, sa frec faianta sau sa duc gunoiul.

De parca destinul ma pedepseste pentru gandurile mele, de parca as fi vinovata intr-un fel pe care nu-l cunosc.

De ce nu putem fi stapani pe propriile noastre ganduri? De ce nu ne putem programa neuronii cum vrem noi? De ce nu putem selecta in amintire, din sirul intamplarilor, numai ce e mai frumos, mai imbietor, mai vesel, mai usor, mai…?

Orice durere e destul de profunda in momentul producerii ei incat sa marcheze suficient psihicul individului. Asa ca, nu inteleg de ce e imperios necesar sa ne reamintim aceeasi durere mereu si mereu si mereu sau altele de tot atatea ori.

Chiar daca pe lista mea zilnica de “to do”-uri se afla numai gandurile bune, pozitive, sensibile aproape intotdeauna seara capul mi-e invadat de toate problemele fie de peste zi, fie de orice fel. Si uneori e prea mult.

Revenind, de ce nu avem o optiune de erase, undeva acolo in creierasul nostru, ca sa putem stoca doar lucrurile pe care ni le dorim a reveni in amintire mereu si mereu si mereu??

Si de ce senzatia asta o am doar cand ma gandesc la tine?!

N-am mai scris demult. Am stat, am analizat perspectivele, m-am gandit la toate posibilitatile, am revazut cu ochii mintii locuri si am auzit in ecou-mi intim declaratii ale vremii trecute.

Recunosc, cea mai mare parte a timpului mi-am petrecut-o ocupandu-ma de renovarea casutei mele. Adica un inceput plin de moloz, demolari si tone de praf; o continuare materializata in reconstructie, instalare, vopsire, lipire si alte procese necunoscute mie (dar deprinse intre timp); si un final destinat finisarii, mobilarii si accesorizarii spatiului. Mare bataie de cap, multi nervi tocati si o roaba de bani; daca nu stai bine cu echilibrul psihic, nu te apuca!

Revenind, am nevoie de tine. Unde esti?
Nu ca te-as avea mereu aproape – nici nu-mi permit sa pretind acest lucru sfant – dar nici atunci cand te vreau langa mine nu esti acolo.
E oare vreo clipa in care te gandesti cu adevarat la mine? La ce simt eu, daca mi-e bine, daca am nevoie de ceva…sau de tine, de noi…

Legatura asta stransa chiar e iubire?
Sau poate obisnuinta? Convenabilitate? Ori doar ne folosim unul de altul? Ne mintim ca ne e bine asa sau chiar e adevarat?

Ce cauti? Ce vreau?
Ne impletim vietile in cel mai sinuos si dulce mod cu putinta. Iubirea dintre 2 persoane e un act necesar, insa nu e un act de posesiune. Nu trebuie sa stapanesc ceva sau pe cineva pentru a ma completa. Iubirea adevarata e un izvor de libertate. Pacat ca nu am realizat asta mai devreme; dar mai bine mai tarziu decat niciodata.

Te iubesc?
Nefiind foarte practic sa-ti tii inima ascunsa, o lasi in interiorul tau, acolo unde functioneaza cel mai bine si asa se naste eternul “te iubesc!”. Gasind o cantitate mare de suflet acolo este singurul lucru ce face acel loc mai atractiv decat un altul. Si asa ‘te iubesc”-ul devine reciproc. Nu poti sa spui ca a fost o decizie luata cu surle, trambite si sunete de trompeta. Destinul s-a facut cunoscut in liniste, lipindu-ne unul de altul aproape pe nesimite.

A fost? E bine…
Mai demult incercam sa ma modelez intr-un anume fel, un “fel” ce nu ma definea, nu mi-era natural si drept urmare nu avea rezultatele dorite. Cred ca nu eram destul de concreta. Schimbarea mea a intervenit in momentul in care m-am transformat in ceea ce sunt; nu in ceea ce incercam sa fiu. Degajata, realista, indragostita, rasfatata…intr-un cuvant – vie! Dornica de viata, asa cum e ea, de experiente mereu noi, de lucruri mici care te fac sa te simti mare. Aspir la ceva ce nu pot numi sau descrie, dar nu e mai putin real doar pentru ca nu-l pot capta in cuvinte.

Tie…nu?
Mi-e dor de mor, vreau, visez, doresc, astept…