Am vazut postul asta la Cabral si am luat-o ca pe o provocare. Am zis ca pot incerca sa dau o varianta “lady-like”. Sper sa-mi iasa…

Oamenii au relatii. Intre ei. Cate doi, de preferat de sexe opuse. Insa, mda, toti ajungem (cel putin o data in viata) la un moment dat in situatia in care trebuie sa spunem “stop”, “gata, s-a terminat”, “poate ar fi bine sa luam o pauza”, “nu mai suport”, “te iubesc, dar…”.

Ce face o femeie in cazul asta?

Pai, in primul rand va mai incerca pentru a N-a oara sa indrepte situatia, sa-L aduca pe drumul cel bun sau sa fie EA mai buna, sa-i arate LUI ca de fapt EI sunt de nedespartit, ca IMPREUNA pot trece peste orice, ca o cearta nu e destul, ca ei sunt mai puternici decat orice, ca trebuie sa comunice mai mult, sa se inteleaga reciproc, bla bla bla.

Femeia nu poate sa renunte pur si simplu. Si aici vorbim despre o relatie care s-a presupus a fi serioasa inca de la inceput, bazata pe certe sentimente si cu o durata de ceva timp.

Femeia se simte datoare sa lupte pana la ultima suflare, sa dea tot ce are ea mai bun, mai de pret, sa sfideze soarta, sa mute muntii din loc, sa treaca peste 9 mari si 9 tari, mai ceva ca-n basme. Pentru o femeie, relatia in care  a investit dragoste e cel mai important lucru din lume. Odata cu sprijinul conjugal vin si celelalte, echilibrul financiar, starea psihica, cariera. Daca primul se destrama, totul in jur se ruineaza si ajung sa nu mai conteze; cel putin pe perioada cat tine depresia.

Si daca, la final, nici ultimele 1529 de metode de reconciliere nu au efecte pozitive femeia…dispare. Ori pentru ca asa crede ca-i va fi ei mai bine, ori pentru ca poate crede ca asa ii va fi lui mai bine. Depinde cine, ce si cat a gresit. Ce altceva ar mai fi de facut? Ce rost ar mai avea o incheiere ieftina si perimata? Ce cuvinte si-ar mai avea rostul sa se faca auzite? Oricum ochii care nu se vad se uita, zic unii.

Am intalnit de asemenea metode mai putin obisnuite mie, cum ar fi exprimarea sentimentelor si parerilor de rau intr-o scrisoare…penibil. Sau incercarea de “imblanzire a scorpiei” cu cel mai bun prieten al lui…si mai penibil. In cazul in care relatia nu se termina cu o cearta monstruoasa intr-un loc cat mai public, cu cat mai multe rufe spalate pe cimentul avid de scuipati si injuraturi…la fel de penibil.

Asa ca, dragi barbati, in momentul in care despartirea devine iminenta sa nu va speriati daca din secunda 2 nu o veti mai vedea, sau daca nu veti mai stii nimic de ea, sau daca nu o veti mai gasi in locurile in care obisnuiati sa mergeti impreuna…Probabil e acasa, singura, lingandu-si ranile…pentru ca, nu-i asa, saliva vindeca si cele mai adanci gauri…

Si nu o zic doar asa…

Azi mi-am dat demisia pentru prima data in viata mea. N-am spus nimanui nimic, de ce plec, unde, cand ma intorc, n-am dat detalii sau alte amanunte. “Nu mai vreau sa lucrez aici” a fost singura propozitie pe care am putut-o articula.

Lucru foarte adevarat, avand in vedere ca telul meu in viata, desi nedefinit clar inca, nu era sa lucrez vesnic intr-un cazino. Nu e viata care m-ar multumi, nu e locul in care sa pot progresa, nici cel mai bun mediu in care ma pot invarti. Dupa spusele unei foste colege “e o lume infecta”. Perfect adevarat. Si stiu sigur ca nu vreau sa ma infectez.

Ca si experienta a fost extrem de benefica. Mi-am invatat limitele, am cunoscut tot felul de oameni, oameni cu care mi-am exersat limitele despre care vorbeam. Am purtat discutii de-a dreptul incantatoare despre lectura sau am auzit cele mai porcoase bancuri, m-am bucurat pentru castigul unora sau m-am intristat la problemele altora, dar din fiecare intamplare am invatat cate ceva. Am fost aproape de oameni; pana la urma asta presupune job-ul de PR.

Am avut niste colegi minunati, incepand cu managerii si terminand cu baietii de la security. Fetele mi-au fost cele mai bune prietene in tot timpul asta si sper sa le pot mentine la stadiul asta. Ce stiu sigur este ca imi va fi dor de ei. De toti.

Acum, la cateva ore dupa, pe langa senzatia stranie care ma incearca, persista si ideea ca tot ce fac in ultimul timp e gresit. Parca nu mai am un loc al meu, parca am devenit a nimanui, pare-mi-se ca altcineva ia deciziile in locul meu. Si totusi mi le fac cu mana mea.

Ma aflu in fata unuia dintre acele momente in care mi-am luat soarta in maini, deznadajduita de ce las in urma si visatoare la ce va sa vie. Inapoi nu ma pot intoarce, n-am facut-o niciodata si nici nu voi incepe acum. Asa ca, deschid ochii larg spre viitor…

To be continued…

Metroul calator…peronul zbatandu-se intre forfota si zgomot…vagoanele pline de oameni si viata…

La metrou la Unirii toata lumea se leagana precum un card nesfarsit de pinguini. Cand pe-un picior, cand pe celalalat, cu pasi mici, mici de tot. Oricat de tare te-ai grabi, nici n-are rost sa incerci macar sa-ti faci loc. N-ai pe unde. Pasajul care leaga Unirii 1 de Unirii 2 e plin de oameni pe ambele sensuri, oameni care vin, oameni care pleaca si oameni care stau. E poate locul cel mai plin de viata din cate pot fi pe lumea asta.

Daca esti atent auzi peretii cum gem, cum plang, cum cimentul scarsneste din dinti suportand cu stoicism flegmele, guma de mestecat si flyer-ele impartite oamenilor prea putin interesati. Patratelele mici si galbene sunt mult prea tocite de milioanele de talpi ce le strabat in fiecare zi. Dar ne scutura serios din simtiri in momentul in care un troller sau o pereche de tocuri isi fac aparitia. Scarile rulante, cu mersul lor meticulos, suporta greutati de mare tonaj zilnic, poate de-aia se mai opresc din cand in cand ofticate pe oamenii care le calca in picioare.
Peroanele sunt martore a zeci de evenimente, chit ca e vorba despre o piesa de teatru sau de o bataie intre aurolaci. Nici ele nu scapa de scupati, cartele consumate sau chistocuri de tigari ieftine. Tac malc mult timp asteptandu-si neputincioase vagonul. Pana cand, enervate de atat ignoranta, formeaza naluci din patratelele lor mici facandu-l pe cate unul sa se arunce in cap in fata trenului.

Metroul musteste de oameni, oameni de la care primeste milioane de atingeri pe zi. Fie pe bare, fie pe geamuri, raman urmele delicate ale mainii unei femei sau jegul de pe labele vreunui muncitor necalificat. Nici el n-are o soarta mai buna; e umplut cu diverse grafitti-uri din care nu intelegi nimic, litere fara sens si aerisirile ii sunt inundate uneori cu mirosuri mizere. Singura lui bucurie este ca poate vedea atata lume laolalta, ca poate intrezari franturi de idei geniale, ca poate auzi atatea voci scancind in cor din pricina carora se amuza copios pentru ca nu intelege o iota.

Metroul e prietenul nostru bun si totusi ne purtam cu el in ultimul hal…Merita el oare?

Dar noi il meritam pe el?

Durere. Inima plange. Sufletul se chirceste undeva intr-un colt al trupului si isi urla suferinta. Pacat ca sunetele nu parasesc interiorul astfel incat tu sa le poti auzi.

Durerea sfasie. Zi de zi, ora de ora, minut de minut, doare tot mai tare. Mistuie, roade, inteapa, musca, iti zgarie numele in mii de feluri, cu mereu alte fonturi si dimensiuni in fiecare atom de simtire.

Inteleptii spun ca suferim cu adevarat atunci cand nu ne vede nimeni. Dar eu vreau sa ma vezi, pe langa simplul fapt ca stii deja.

Vreau sa-mi vezi disperarea din privire, mana care ti-e intinsa, leganatul oligofren ce mi-e indus de nebunie. Da, nebunie. Sunt nebuna dupa tine, la fel cum tu mi-ai declarat nebunia ta in fiecare noapte si zi. Da, mi-e dor de tine, asaa cum stiu ca gandu-ti zboara des catre mine. Da, recunosc, mi-e greu singura, dar ma consolez cu gandul ca-mi esti solidar in simtiri.

Stiu ca nu pot, implicit nici tu, sa renuntam la acest ceva mai puternic decat noi. Acum e doar o alta pauza, o schimbare de strategie, o mutare de pioni – ca i diversitatea ne poate ajuta, nu?? E inca un pas peste care, cel putin eu, trebuie sa trec cu brio. Doar ca pentru asta am nevoie de resurse pe care, momentan, le-am cam epuizat. Dar cand stocul va fi iar pe plus o voi lua de la capat.

Am sa revin candva mai puternica, mai indarjita, cu mai multe motive sa pot lupta sa te am langa mine.

Lantul asta invizibil care ne leaga se cheama iubire…Si daca la inceput a fost nevoie de doi ca sa se infiripe, n-ai cum sa-l rupi acum de unul singur. Si nici nu vrei.

It`s you and me against the world! But livin` into it!

Ce crezi? Am fost in concediu. Si daca planurile initiale s-au spulberat, si daca si marea si-a inchis bratele in fata mea, mi-a rams singura ca varianta orasul meu de suflet, adica Brasovul.

Brasov. Mi-era dor de Brasov. De aerul tare, de stradutele inguste si pietruite, de casele pastrate in acelasi vechi spirit sasesc.

E singurul loc din lume in care nu ma plictisesc stand degeaba. O banca din Piata Sfatului imi e de ajuns.Ba nu, si o raita pe la magazinele de pe Republicii.

Brasov. Orasul in care traiesc din amintiri, dar care ma face in acelasi timp sa ma gandesc la viitor; viitor pe care nu-l prevad momentan nicicum. Ma vad undeva, dar ceata deasa ce s-a lasat asupra-mi acum la ora 03:50 (momentul in care scriam randurile astea) nu ma lasa sa vad clar. E un loc, fac ceva, am o viata, dar totul e vag.

Nu am nici o bariera, decat poate pe mine insami. Nimic nu ma poate opri, decat poate propria-mi minte. In nici un caz nu voi avea pe cineva in dreapta mea, decat poate un Shitsu mic si pufos, ca acela pe care l-am vazut acum cateva zile la pet-shop.

Zilele alea cat am stat acolo am vrut sa ma relaxez. Am fost la piscina, am mancat la Prato, m-am plimbat pe strazile intortocheate, am baut cafea pe terasa pensiunii si la Turabo, am urmarit cateva meciuri de tenis pe Olimpia. Singuratatea m-a facut sa-mi pun multe intrebari care vor ramane, ca de obicei, fara raspuns, iar ploaia a reusit sa-mi stearga orice urma de somn de pe pleoape.

Norocul meu e ca o sesiune puternica de shopping imi vindeca mare parte din depresii, desi fondul ramane.

The little heartless bitch s-a transformat pentru cateva zile in the little lonely girl.

But the show must go on, no girls???