Astazi jocurile pe calculator sunt aproape obligatorii. Orice copil se joaca ceva, fie ca e Solitaire, fie Counter Strike, fie Need For Speed.

Daca in copilarie ma jucam cel mult “Hercule”, ca doar pe ala ma invatase frate-miu sa-l joc, in urmatorii ani am “rupt” Spider Solitaire-ul in doua (mii de bucati). Era singurul joc pe care-l jucam din simplul motiv ca ma relaxam foarte usor, reusind sa pierd si cateva ore in fata calculatorului.

De cateva zile am innebunit complet, mai exact de cand mi-am facut cont pe Facebook. Ultima fita e “Mafia Wars”, urmata de “Street Racing” si “Texas Hold`Em Poker”. Am ajuns de la Solitaire la jocuri in retea (cred eu ca sunt ele de fapt). Nu-mi vine sa mai plec de la calculator, ma bucur de fiecare nivel trecut, ma supar cand pierd din energie si banii aia parca ii si simt in maini.

Ajutor! O iau razna…

La Multi Ani Constantinilor, La Multi Ani Elenelor!!!

Am realizat si inca ma lupt sa constientizez faptul ca in situatia unei iubiri neimpartasite (intrerupte/complicate/nepotrivite/neobisnuite/etc) singura solutie este sa-i dai drumul. Sa o lasi sa zboare catre neant, unde se poate dizolva incet sau, de unde poate reveni cu un suflu nou, revigorat.

Degeaba incerci sa repari/innozi/inchizi ochii/salvezi/dai vina pe tine sau pe celalalt/uiti. Nu degeaba vorba zice ca “firul innodat tot rupt ramane”. Capul nu uita si de fiecare data iti va intoarce criticile in cel mai dur mod posibil. Adevaruri sau nu, gura va vorbi intotdeauna, ca asta e rostul ei. Gura nu are cap sa mai si gandeasca inainte de a spune ceva.

Daca nu stii sa ceri frumos, nu ti se va da; pentru ca nu totul ti se cuvine.  Nu poti sa intinzi mana si sa iei, nu suntem la piata. “Da-mi o zi din viata ta ca sa reconstruim casa din povesti”, e un exemplu bun de urmat.

Sa fie oare “la revedere” ultimele cuvinte? Sau poate “adio”?

Se poate ca “punctul” sa fie ultima frontiera?

Nu. Aproape niciodata.

Inima se inchide, chiar daca portita pe care scrie numele tau va astepta mereu si mereu sa fie data de perete. De aici incolo isi vede fiecare de treaba, prin casa, pe langa casa, eventual chiar pe casa. Unii mai cuminti, altii mai dezordonati. Mai putin important.

Vrei sa zbori? E suficient sa-ti intinzi aripile. Zboara puiule!

Nu stiu daca e vorba neaparat de spiritul meu ecologic sau pur si simplu simt nevoia sa fac mai multa miscare, dar de ceva timp sunt foarte hotarata sa-mi cumpar o bicicleta. Mai ales dupa ce am vizitat Amsterdam-ul.

Nu vreau un model sofisticat, ci una cat mai simpla, dar cu o singura precizare: sa aiba cosulet in fata! As vrea sa gasesc una cu tot cu cosulet, pentru ca de obicei se cumpara separat.

In mintea mea, intr-o zi de vara, o fata imbracata vaporos intr-o rochita colorata sfidand caldura, cu ocheleri de soare si cu zambetul larg e foarte sexy in contrast cu orasul trist si mult prea aglomerat de poluare…

Any ideea, cineva???

De ceva vreme stau si ma gandesc la mine, la persoanalitatea mea, la cum am evoluat, la viata mea, la ce traiectorie (oare??) va avea, la felul in care ma vad eu si la modul in care ma pot percepe ceilalti.

Sunt prea libertina si deloc usuratica, mai mult inabordabila decat fitoasa, sunt poate cea mai sincera si directa persoana pe care ai intalnit-o vreodata. Si de aici incep bazele perceptiei gresite ce se formeaza asupra mea. N-am sa-ti spun niciodata “te iubesc!”, daca n-o simt si nici ca-ti sta bine cu noua tunsoare, cand tu ai iesit ca din ciob.

Cred ca este prima oara cand am ajuns la concluzia ca si eu am frustrari. {Cel mai important: nu mi-e rusine s-o recunosc, s-o spun si s-o impartasesc!} Legate de aspectul sentimental bineinteles, pentru ca pe restul inca nu le-am exploatat mental indeajuns de mult. Gasindu-ma aproape mereu singura acasa, este lucrul la care ma gandesc mai tot timpul.

Frustrarile mele legate de faptul ca nu sunt implinita pe plan sentimental se rasfrang asupra barbatilor care ma doresc. Am devenit egoista (si stiu ca TU ai sa spui ca asa am fost intotdeauna), nepasatoare, rece si daca nu-mi convine ceva imi pun palma-n fund si pornesc intr-un mers lasciv ce am va duce cat mai departe.

Ranesc suflete care poate nu merita, m-am convertit intr-o profitoare (care inca mai are o urma de bun-simt), sunt un storcator de bani si de energie masculina, imi hranesc ego-ul cu adulatie si vise umede.

Si nimic din toate astea nu are legatura cu sexul. Pentru ca la momentul ala dispar…Nimic nu-mi poate cumpara pofta de a ma culca cu un barbat.

N-am putut niciodata sa mi-o trag cu un barbat care nu m-a atras din prima, un om pe care nu l-am dorit, om pe care sa-l respir prin toti porii. Probabil si limbajul asta extrem de deschis imi pune o eticheta lipita stramb pe frunte, dar nu-mi pasa. Daca intr-adevar asa crezi, poti sa pleci. Nu te tine nimeni cu forta…

Cred ca inca mai pot sa redevin “fata perfecta”, loiala, fara conceptii stupide (cum ca oamenii nu se inseala intre ei, ba da, si de cate ori au ocazia!) si mereu acolo cand ai nevoie de ea. Dar momentan nu vad rostul acestei transformari.

Eu, in cuvinte, sun cam asa: TE IUBESC!

P.S.: La rugamintea Exceptiului, poze cu tatuajele dupa aproape o luna.

Vine o vreme cand vrei de toate si totusi nu stii ce vrei.

Vrei liniste, concediu, relaxare, oameni draguti in jurul tau, vrei sa-ti faci toate poftele care-ti trec prin cap. Vrei stabilitate, cauti iubirea aia de suflet pereche, tanjesti dupa o mangaiere, iti surade ideea unei verighete pe inelarul stang si a unei mogaldete care sa ti se incurce printre picioare in timp ce ghideaza masinuta din telecomanda.

Simti ca timpul tau a venit, ca trebuie sa duci la capat si ultimele lupte ca sa te poti simti implinit. Dar realitatea vine cruda si-ti arata ca de fapt mai ai multe de realizat inainte, ca de fapt nu e momentul acum sa te linistesti, ca mai bine mai profiti un pic de tot ce e mai bun in viata asta. Am citit ca fetele se maturizeaza mai repede decat baietii, ca instictul matern bate devreme la portile pantecului si ca ceasul biologic feminin are un ticait mai stresant decat picatura chinezeasca.

Poate nu cunosc viata indeajuns de bine, poate nu i-am vazut toate partile (fie ele rele sau bune), poate chiar mai am multe de facut de acum inainte, insa un lucru este sigur: simt ca n-am nici un rost pe lumea asta, nu-mi gasesc motivul de a ma trezi cu zambetul pe buze (ci din contra, cat se poate de morocanoasa), nu stiu de unde vin si incotro ma indrept. Cine sau ce ma astepta dincolo de ziua de azi? Unde e omul care ma tine de mana, care-mi saruta fruntea, care ma face sa urlu de placere, omul de care nu ma plictisesc niciodata, omul de care simt ca am nevoie?

O alta concluzie la care ma gandesc din ce in ce mai des e aceea cum ca as fii foarte pretentioasa. Nu-mi plac oamenii cu care n-ai ce discuta (aka idioti, ca sa nu zic inculti) si pe cei lipsiti de maniere, urasc grandomaniile (mai ales pe cele nefondate), nu ma atrage un barbat insurat (desi poate totul ar fi mult mai usor). Normal ca oricine isi doreste sa atinga perfectiunea, adica partenerul de viata sa fie frumos/a, destept/a si cu bani; viata sa curga lina fara prea mari necazuri.

Desi vine vara si totul trebuie sa prinda viata si culoare, orizonturile mele sunt din ce in ce mai sumbre, colorate in nuante de gri si poate un pic de mov…