Cum ar fii daca am schimba rolurile putin?
Noi asteptam mereu gesturi tandre, flori, avem pretentia sa ne ia de acasa, sa ne deschida usa la intrare, sa ne pupe mana. Tot ei trebuie sa plateasca nota la restaurant, sa duca gunoiul, sa bata covoarele, iar dupa toate astea sa pregateasca in detaliu noaptea ce urmeaza.
Ce ar fii ca macar o data sa fie invers? Fetelor, putina initiativa…

M-am purtat urat si-mi pare rau. Insa a doua oara as face la fel. Asta am simtit in momentul ala, m-am simtit parasita, jignita si umilita. Poate am gresit, poate nu.

Se spune ca intr-o relatie barbatul e capul, iar femeia gatul. Numai ca unde se intoarce gatul, capul il urmeaza. Asa ar trebui sa fie totul, armonios, in deplina intelegere si comunicare. La noi n-a fost niciodata asa. Am fost in acelasi timp fie capete, fie gaturi. N-am stiut sa ne mulam pe ce ni se potrivea mai bine, chiar si pe rand. Orgoliile n-au ce cauta in iubire, incapatanarea m-a facut sa plec, nicidecum hotararea si poate obisnuinta situatiei nu m-a lasat sa vad multe lucruri. Lectii uitate, vorbe neauzite, mesaje neintelese…

La cum suntem noi doi o relatie e aproape imposibila. Semanam prea tare si totusi deloc. Am putea doar daca am sterge trecutul cu buretele si am accepta fiecare sa ne schimbam pentru celalalt; si asta nu cred ca se poate face voit.
In timp ce tu cauti perfectiunea, la mine sau la altcineva, eu stiu ca ea nu exista oricat de mult ai incerca tu sa ma convingi de asta.
In timp ce eu nu-mi doresc decat liniste si fericire alaturi de tine, tu imi dai uneori lovituri sub centura de care nu ma pot apara.

A fost o perioada, pe la inceput, in care crize de gelozie, si nu numai, ma dominau si ma faceau sa-mi pierd controlul. Am incercat de multe ori sa te schimb, sa-ti arat ca-mi gresesti, am tipat, am plans, ti-am inchis telefonul. Dar cum iubirea e oarba am trecut mereu cu vederea, lasand orice fel de actiune complexa deoparte. N-am incercat niciodata sa fac nimic concret cu toate ca in mintea mea scenariile erau nenumarate (ma vedeam scrijelind pe masina ta diverse, sau luand-o pe X de par, exemple modeste fata de ce isi poate imagina mintea mea “bolnava”). Si tu exact asta asteptai: sa fac ceva. Imi pare rau ca nu am putut.

Am invatat prea tarziu ca omul nu poate fii schimbat, am invatat sa accept ca asa esti tu si ca nu te vei schimba pentru mine.
Pe de alta parte, acum realizez cat de “altfel” m-ai vazut tu. Poate copil, poate femeie, dar mereu zambitoare, glumeata, gasind mereu scuze altora, gata intotdeauna sa asculte sau sa ajute, mereu disponibila si fara probleme. Prea putine atribute din cele care ma definesc de fapt.

Nimeni, sau poate foarte putini oameni stiu cum sunt eu de fapt si cat de tare incerc sa-mi ascund adevarata fata. Sunt rea, recunosc. Prea rea. E intotdeauna ceva care nu-mi convine (dar prefer sa nu zic), am mereu ceva de comentat (dar de multe ori imi inghit cuvintele), sunt foarte acida (dar incerc s-o fac zambind) si scuzele ma lasa rece, uit dar nu iert, imi place sa domin oamenii, ador uneori sa ma cert; tot ce poate fii mai rau s-a strans in mine. De multe ori mi-e si mie frica de reactiile pe care le pot avea si de lucrurile pe care le pot spune sau face. Tocmai de aia prefer sa nu fac nimic.

Toate astea nu ti le-am aratat niciodata. Sa fii fost dragostea de vina? Nu stiu.

Am uitat sau n-am stiut sa lupt si pentru ce s-o fac, mi-am pierdut rabdarea, am obosit sa astept, m-am consumat. Poate am uitat ca sufletul meu e complet doar cu tine. Si daca intr-adevar ne e dat sa fim impreuna sigur se va intampla. Poate la coada la prima pensie, cum vorbeam noi candva. Iubirea nu s-a consumat, doar rezervele ce o intretin.

Si da, inca mai dorm cu tricoul tau, cel putin atata timp cat va mai persista mirosul tau…

Ne pare rau pentru prea multe…n-am stiut sa ne iubim indeajuns, n-am fost destul de buni, am gresit…sufletul ramane gol…

La Multi Ani tuturor celor care se numesc Nicolae, Nicu, Nicoleta, Nicusor, Niculina sau Neculai. Daca or mai fii si alte diminutive atunci si lor La Multi Ani!

Adineauri am plans. Minunata Anca Parghel s-a stins. Dumnezeu s-o ierte!

Nici un drum inapoi…

Ei da, poate ai observat acum ca lipsa telefoanelor, a sms-urilor, a atentiei in general insemna ceva. Poate ai inceput sa deschizi ochii sa vezi ca am obosit sa te mai caut, sa te mai invat, sa te mai inteleg. Firele albe din ce in ce mai dese ce mi se desprind rebele in lumina imi trag semnale de alarma; si asta tocmai acum cand m-am hotarat sa nu ma mai vopsesc. Nu ma mai mir, nu mai astept nimic, nu mai vreau sa stiu ce-ar fii daca ar fii…

M-am chinuit de multe ori, in mii de feluri, doar ca sa primesc intotdeauna acelasi rezultat. Am incercat sa te schimb, neintelegand ca trebuie sa te accept asa. Mai bine mai tarziu decat niciodata. Si cu toate incercarile astea, n-am invatat sa “manageriez” oamenii, nu pot sa-i manipulez, nici n-as vrea si nu vreau sa ma leg de ritualuri oculte. Desi poate ar fii fost mult mai usor.

Am invatat ca n-are rost sa incerc sa schimb oamenii. Fiecare are felul lui nativ de a fii si asta nu se schimba. Probabil nu m-am gandit niciodata ca nu mi-ar placea nici mie sa incerce cineva sa ma schimbe. Na, din greseli invatam, asa ca acum incerc sa iau oamenii asa cum sunt si mi-e mult mai usor.

Am ramas prietenul bun, confidenta, sora sau orice altceva ce nu implica dragostea asta care m-a omorat putin cate putin. Daca toata iubirea pe care am cantat-o atata amar de vreme nu a razbit inseamna ca asa trebuia sa fie. Inseamna ca inima trebuie sa ramana inchisa. Inseamna ca povestea ramane scrisa doar pentru noi, in inimile noastre pentru totdeauna. Aripa insa nu se poate inchide…

In scurt timp voi avea aproape tot ce-mi doresc. Deja o parte s-au implinit, mai sunt doar cateva. Si am s-o iau singura, incet, pas cu pas, pe tocuri spre fericire.

Daca intr-adevar e ceva acolo pentru noi sunt sigura ca imi vei arata…

E adevarat ca daca n-ar fii boala n-am stii sa apreciem indeajuns viata cu toate bucuriile ei. Dar atata timp cat boala poate fi vindecata, merita sa incercam sa ajutam!

Dupa ce am prezentat cazul Erikai (nu uitati de evenimentul de diseara) am primit un mail cu rugamintea Madalinei. Povestea ei suna cam asa: “Fiind adusa pe lume la doar 7 luni, plamanii mei au fost prea mici ca sa-mi oxigeneze normal creierul, astfel ca, practic din primele clipe de viata, am suferit de disfunctii ale sistemului nervos central: nu aveam echilibru, nu puteam sta in sezut si la varsta de un an nu-mi puteam tine capul drept…Inca de mica am fost dusa de parintii mei la nenumarati doctori, am umblat prin atatea spitale si centre de recuperare incat le-am pierdut numarul… Am facut gimnastica, ani de-a randul.. doar doar voi avea o sansa, cat de mica sa devin un om normal, sa ma pot bucura de viata, sa alerg, sa zambesc din tot sufletul, sa traiesc! Insa fara nici un rezultat…”

Madalina are acum 27 de ani si a aparut o sansa si pentru ea. De curand a aflat ca se face transplant cu celule stem olfactive. Transplantul se poate face doar in China, la o renumita clinica, au programat-o deja pe data de 10 maritie 2009. Pentru a putea merge acolo, are nevoie de 20,000 de euro.
Pentru cei care doresc sa o ajute, puteti dona o suma cat de mica in conturile deschise la BRD, pe numele mamei Burungiu Rodica:
in euro: RO39BRDE370SV08302953700
in lei: RO55BRDE370SV08299723700
SWIFT-CODUL BRD-ului: BRDEROBU.

Madalina are nevoie de noi!

N-am mai scris demult. Pentru ca nu mi s-a intamplat nimic deosebit.

Nu e asa important ca nu mai lucrez sau ca vin sarbatorile astea blestemate. Incerc sa ma impac cu ideea asta, doar in fiecare an e la fel. Poate anul asta reusesc sa-mi trasez linia vietii, sa chibzuiesc la niste lucruri la care ma gandesc de ceva timp.

Lasand toate astea, ma gandesc cu groaza la clipa in care va trebui sa ma mut de acasa. Nu stiu de ce mi-a venit gandul asta ca doar nu vreau sa ma marit prea curand. Dar stiu ca mi-e teribil de greu sa ma obisnuiesc cu alta casa, cu alt pat. Mi-e greu sa dorm cu un alt om. Ma trezesc deodata intr-un loc pe care nu-l cunosc si care nu ma cunoaste. Patul nu mai are formele mele si nici mirosul meu. Si in locul somnului meu rascracit, trebuie sa dorm ghemuita langa cineva care ma tine in brate. Nu zic ca nu-mi place, dar schimbarea n-are cum sa fie decat brusca si zdruncinatoare.

N-am mai citit demult. Pentru ca mi-am ocupat timpul cu altele. Dar e cazul sa ma reapuc; duc dorul linistii pe care mi-o dau cartile.
In schimb am ascultat muzica, mai veche sau mai noua. Mi-am adus aminte cu drag de piesa asta:


Eram foarte mica la momentul in care piesa era in voga si-mi amintesc cum pe traversa din sufragerie (care tinea loc de scena) si cu deodorantul in mana (microfon) racneam cat puteam de tare. Aveam talent de mica, ce sa mai…

Mda, deci de maine trebuie sa ma apuc de altceva. Alt loc de munca, alti oameni, alta activitate. Desi mi-e tare urat s-o iau de la inceput, ciudat e ca imi place sa fac mereu altceva. Am mai zis eu ca as vrea ca ziua sa aiba 48 de ore, sa pot face cat mai multe lucruri, sa invat cat mai multe. Dar nu are, asa ca trebuie sa-mi limitez “buretele” la cata informatie mi se ofera in cele 24 de ore actuale. Ce stiu sigur e ca nici de-a naibii n-am sa ma duc sa lucrez intr-o banca. Ar fii cea mai proasta alegere.

Am sambata un eveniment foarte special pentru mine si abia astept sa merg acolo. Dar sa nu uitam si de cel de maine, cel dedicat Erikai.

Pana la noi intamplari va las in ganduri leganate…

« Newer Posts