Incep cu urarile de “LA MULTI ANI!” pentru toti Andreii si Andreele. Dragii mei tot ce vreti al vostru sa fie!

Desi in ianuarie se fac 2 ani de cand ma plimb pe aici prin blogosfera, iata ca abia azi se implineste un an de activitate intensa si constanta.

Am facut blogul din curiozitate, din pofta de informare, din dorinta de exprimare fara limite. Am dat un “buna ziua” ragusit prin ianuarie, apoi am stat cateva luni sa analizez, sa-mi formez o parere, sa schitez detalii ca sa-mi pot da seama de ce anume vreau sa fac asta si bineinteles, sa o fac cat pot eu de bine.

Si uite ca azi, 30 noiembrie, se implineste un an de cand scrierile mi-au devenit cele mai bune prietene, atat de aproape de suflet, cat si de psihic. La fel si voi, cei care ma cititi, ma sprijiniti, ma comentati sau ma laudati.

Nu pot decat sa-mi doresc din ce in ce mai mult si din ce in ce mai bine.

Multumesc!

Asa, din cauza fluturasilor…

Ma uitam la TV, cand deodata aud pic-pic-pic. Zic “hmm, ploua”. Imi vad in continuare de ale mele, cand iar, pic-pic-pic. Si tot asa pana cand pic-picu` devine ploaie pe bune. Dau jaluzele la o parte ca sa ma uit pe geam…stupoare…nu ploua!!! Afara strada e uscata ca-n palma. Hopaa! Iau halatul pe mine repede si ies din casa. Pe scara blocului se prelingea o preaminunata tornada. Lipsea vantul. Incerc sa arunc ochii in sus, ma ud toata, dar observ ca vine de pe la ultimele etaje unde era intuneric.

Intru inapoi in casa, iau o lanterna si o zbughesc pe scari. Mentiune: blocul are 11 etaje si eu stau la 5. Urc pana la 6 si bat la usa adimistratorei. Mormant. Nu se aude nimic. Nu ma las si mai bat la 2-3 usi. Acelasi rezultat: s-a rezolvat, nu se poate. Atunci am realizat ca am vecini atat de batrani incat dorm toti cu dopuri in urechi.

Si urc, dau de balti, si urc, si dau de alte balti, si-mi aluneca papucii din picioare, ma descalt si merg prin balti…stupoare…apa e calda. Ganduri oribile imi trec prin cap: “stai sa vezi ca vecina de la 10 s-a inecat in cada”, “ii curge caloriferul cuiva si nu e acasa, asta inseamna ca trebuie sa sparg usa”.

Ajung la 11 intr-un cadru macabru (din cauza aburului dens)…stupoare…apa tasnea furioasa dintr-un…robinet. In viata mea nu m-as fi gandit ca poate exista un robinet in holul unui bloc, si, culmea, sunt 2. Absolut neprotejate. Orice dobitoc ii poate da drumul. Sau orice betiv se poate lovi de el. Il opresc si bat la usa cea mai apropiata sa vad ce s-a intamplat. Nu-mi raspunde nimeni. Ok, m-am obisnuit, dormiti.

Si iar vin acasa, iau matura, si ia uite ce se apuca Ana mea sa mature scara, etaj cu etaj. Nu stiu exact ce credeam ca voi rezolva cu asta, dar a fost singura idee care mi-a venit. Macar pic-pic-ul nu ma va stresa in continuare toata noaptea. Pe la unii vecinii ghinionisti banuiesc ca apa a apucat sa intre in casa. Nu-i bai, se usuca.

Si uite asa am salvat un bloc intreg de la inec (a se citi inundatie). Ca daca nu eram eu (eroina zilei, si pentru asta as vrea sa ma scoateti pe viata de la intretinere) va inundati cu totii, si aparatele faceau scurt-circuit, si mureati cu totii fir-ati ai naibii, ca dormiti ca porcii!!!

Si ca sa nu zica cineva ca mint am facut si poze…

Ai avut vreodata sentimentul ala nebun de a saruta o persoana si atat, fara nici un fel de continuitate?

De multe ori visam ca intalnesc un baiat pe care imi doream extrem de tare sa-l sarut, dupa care sa plec. Fara intrebari, fara cuvinte, fara nimic.

Ai avut vreodata sentimentul ala in care esti atat de atras de cel de langa tine incat iti vine sa sari pe el fara ca macar sa-l cunosti?
Mie mi se intampla des. Intalnesc oameni, ii vad pe strada, la TV, oameni cu care as face dragoste intens o data sau oameni pe care i-as saruta o data si atat. E ciudat totusi, pentru ca dorinta o am pe moment, atunci. Dupa aia imi trece. Cred ca e vorba doar de feromoni, de alchimia ce atrage 2 oameni intr-o secunda.

N-am facut-o niciodata si mai mult ca sigur nici n-am s-o fac. Dar sentimentele din clipa aia ma zguduie puternic.
Ai simtit vreodata asa ceva?

De cateva nopti insomnii blestemate nu-mi dau pace. Ochii imi stau deschisi impotriva vointei mele si parca as avea chef sa dansam. Si normal ca mintea, cel mai mare dusman al meu, se intortocheaza in cele mai meschine feluri.
E ceasul 04.38 si nici vorba sa pot sa dorm, macar asa poate as visa frumos; dar sunt nevoita sa ma afund in cosmarul asta perpetuu. Mi-e si frica sa ma uit spre pat pentru ca stiu ca e gol. Ma inec iar in amintiri, zambesc, pentru ca mai apoi sa incep sa plang.
Tigarile nu-mi ajung niciodata, cred ca trebuie sa trec de la pachete la cartuse.
Uite, pentru micul dejun ce se apropie o melodie draguta ce ma bantuie de cateva saptamani

E deja 05.00…ma duc sa pun ibricul de cafea pe foc…

E un ghemotoc cu suflet, o scumpete de copil de aproape 2 anisori. In timp ce altii de varsta ei probabil invata sa vorbeasca sau se joaca fericiti acasa pe covor cu jucariile, ea este tintuita pe un pat de spital. Din pacate sufera de leucemie limfoblastica acuta si are mare nevoie de tratament pentru a se putea vindeca.
Marti, 2 decembrie 2008, incepand cu ora 19.30, in Club Fabrica se organizeaza un concert cu strangere de fonduri prezentat de Cabral, unde ii vom vedea pe cei de la Habar, Vita de Vie si Parazitii, trupa de teatru “Passe-Partout” a lui Dan Puric. Nimeni din cei prezenti, inclusiv clubul, nu pretinde onorariu. Evenimentul este 100% caritabil.

In cazul in care nu poti veni ai posibilitatea de a dona contravaloarea biletului (sau orice alta suma) in unul din conturile de mai jos:
Pe numele lui: JOSIAN WIPPER

RON: RO50BRDE410SV20042894100
EUR: RO10BRDE410SV20043694100
USD: RO06BRED410SV20043774100

Erika are nevoie de noi!

Mi-ai spus odata ca sunt ca un medicament. Ca iau durerea cu mana, ca atingerea mea scalda in vindecare orice rana, oricat de adanca. Am efect rapid si sigur, rareori aparand complicatii. Ca stiu sa combat orice boala inca de la primul simptom.

Probabil pentru ca am invatat ca mai intai boala trebuie constientizata, inteleasa iar rana trebuie curatata pana si de cele mai mici bacterii, pentru a fi sigura ca nu exista riscul de a recidiva. E primul pas spre vindecare. Apoi vorba-mi vine ca o compresa sterila ce lasa in urma ei liniste si reflectare. Previn formarea de cicatrici cu ajutorul mainii ce stie bine a-ti contura formele.

La o adica, daca e neaparata nevoie pot lua forma mai multor tratamente complementare. Pot fi, pentru inceput, anestezicul puternic ce-ti omoara toate simturile pentru a putea incepe in siguranta operatia vitala. Urmeaza rolul de dezinfectant pentru curatarea profunda a ranii. Apoi, pansamentul steril si administarea tratamentului cu antibiotic in doze precise. Si consilierea din timpul perioadei de convalescenta este bineinteles unul din rolurile care-mi plac si pe care stiu atat de bine sa le joc.

In alte cazuri, cele mai fericite, ma pot transforma in cel mai puternic halucinogen, substanta ce activeaza la nivelul subconstientului, facandu-mi menirea mult mai usoara. Atunci vindecarea are loc fulgerator si la intensitati maxime, fiind si medicamentul tau preferat.

Cea mai nenorocita dintre situatii este cea in care ma formez dupa calapodul unei bromuri…atunci sfarsitul e tragic si dureros.

Sunt un medicament…pentru altii. Niciodata pentru mine…

Iar framantari, iar ganduri chinuite despre “ce s-a intamplat?” sau “ce-o sa fie?”. Iar nedumerire privind drumul nesigur. Iar betie de sentimentalism, iar simtire nebuna, iar singuratate ucigatoare… Iar un zambet, asa intr-un colt, iar un zbucium care vine de departe, de acolo dinauntru. Iar un sms scris la betie cand omul e cel mai sincer.

Viata ma poarta, parca intr-un cerc; acelasi cerc vicios in care eu sunt un hamster ce alearga bezmetic nestiind cand roata asta se va opri. Sa fie doar asa, de exercitiu? Oare toata mascarada asta are vreun rost? Trimite-mi naibii un mesaj, nu ma mai chinui!
Dar eu incerc sa fiu la fel si totusi parca schimbata cu fiecare zi, cu aceleasi acceptari de neacceptat de catre altii, cu aceleasi temeri de care nu-mi mai e frica, cu zambete sincere intr-o singura directie, dar nevazute.

Drumul mi l-am ales singura si e penitenta mea de om pe care trebuie s-o indeplinesc in fiecare zi. Deja e parte din mine, o cunosc si o recunosc. E dulce si amara. Mai rau de atat nu poate fi. Asa ca-mi vad mai departe de mersul pe roata, uneori cu pasi marunti, obositi, alteori intr-o fuga nebuna, intrecandu-ma cu mine insumi. Si mai mult ca sigur roata se va opri odata si odata exact acolo unde stie ea ca va fi bine. Sper numai sa fie locul pe care mi-l doresc.

Ma invart ca un titirez in jurul axei. Cand ametesc predau comanda si stalpul stie ce are de facut. Ne conducem reciproc, pe rand. Impreuna ar fi prea greu…Schimbam roluri, decoruri, costume, replici si ajungem intotdeauna nicaieri. Dar acest nicaieri e al nostru…

O seara misto la Music Club. Baietii aia canta intr-un fel, fiecare cu bucata lui, cu instrumentul lui. De departe, si asta fara a-i exila pe ceilalti, cel mai bun e baiatul de la tobe. Sau “copilul minune” al serii. Asa virtuozitate, mai rar.
De la Corazon Espinado pana la Final Countdown, toate piesele te fac la sfarsit sa aplauzi frenetic pana ti se incing palmele. Dar merita.

Stiu ca nu e foarte dragut pentru o domnisoara, dar am tras o betie aseara de toata frumusetea.
Pauza…sa-mi revin.

Older Posts »