E vineri seara, aproximativ 18.24 imi arata ceasul, sunt inca la birou si ma zbat frenetic dintr-un colt in altul al incaperii. Am o stare proasta inca de dimineata.

Folosesc telefonul in si din disperare, ma enervez, imi chinui creierasul (si asa pus pe bigudiuri) si toate astea doar pentru a face rost de…o remorca.

Am mare nevoie de una maine. Si sper sa o fii gasit…

Stiu ca nu e tocmai cheerful, dar spune ceva real, trist si ridica multe semne de intrebare…

Te regasesti in lumea asta?

Jamilla, am gasit si versurile

Everyday he wakes up in his million dollar home
His life is like a video, the only reality he knows
He jumps inside of his hundred thousand dollar car
Cruising up the boulevard
Driving pass people living hard
Complains about the gas prices but still supports the war
He complains about his 6-figure salary, tax to feed the poor
He doesn’t understand the homeless, doesn’t think its genocide
That millions die from three lethal letters
He does shit to make it better
And I’m thinking huuu..

Everyone wants to touch the sky
Nobody wants to reach back
For the ones who are scared to fly
Everybody wants heaven
If you don’t want to sacrifice
Don’t say nothing, don’t say nothing
Oooooo-Hush
Don’t say nothing
Oooooo-Hush
Don’t say nothing

She watches television full of fabricated show
Thinks the world is just a joke, but oh little does she know
That there is a real life drama happening right outside her door
‘Cause She continues to ignore, but she’s like the TV – the story repeats
She’s searching through the channels
Skipping pass the news, she’s more entertained by lies and gossip
‘Cause it hurts to see the truth
She complains about the nation
Think it’s a waste of time to vote
She says the one that has been corrupted forever
No one tries to make it better
And I’m thinking uhh huhuu

Everyone wants to touch the sky (Oh-ho)
Nobody wants to reach back
For the ones who are scared to fly (Scared to fly)
Everybody wants heaven (Heaven)
If you don’t want to sacrifice (Oh)
Don’t say nothing, don’t say nothing
Oooooo-Hush
Don’t say nothing (My hand to my brother)
Oooooo-Hush (Hand to my sister)
Don’t say nothing
Oooooo-Hush
Don’t say nothing
Oooooo-Hush
Don’t say nothïng

Yeah, yeah

Am schimbat “logo-ul” si “deco-ul”.

- Pana acum eram EA. De ce EA? Pentru ca sunt unica in felul meu si asta vine ca un fel de particularitate. Pentru ca in acelasi timp, suna atat de anonim si atat de cuprinzator. Si acum e la fel. Doar ca din EA mica am devenit EA pe tocuri.

- Pana acum eram O OAZA IN EXPANSIUNE. De ce oaza? Pentru ca imi placea sa cred ca sunt verde. Ca sunt locul in care iti poti plimba talpile arse pe iarba, locul in care iti poti umezi buzele uscate de soare in izvorul meu nesecat si locul in care gasesti putina umbra. Ca in tot raul si rautatea care ne inconjoara am puterea de a ocroti, macar putin. De ce in expansiune? Pentru ca odata cu fiecare articol publicat cresteam. Si nu ma refer la trafic, vizite sau comentarii ci la faptul ca o bucatica din mine se dezvolta de fiecare data. In fiecare post puneam si putin din mine, si asa cresteam cunoscandu-ma mai bine. Promit sa o fac si in continuare, insa acum am curajul sa arat ca sunt femeie in orice ipostaza.

- Pana acum, coloristic, predomina NEGRUL acompaniat de usoare accente mai vii. Acum e mult ALB pur, ROSU (am facut un test printre prietenii mei intrebandu-i ce culoare ma repreznta cel mai bine…si asta a fost votul unanim) si putin ORANJ. Inainte era SOBRIETATE, acum sunt FLORI. Si TOCURI.

Bine ati venit!

Viata ei. Ea, nu ca oricare alta. Ea, femeia care a iubit si care a fost iubita, care a dat totul, uneori pe nimic, uneori poate pe mai mult. Ea, cunoscuta si anonima. Inteleasa si mister.

L-am iubit inca de la inceput. Poate nu chiar din prima zi, pentru ca-l priveam, la fel ca si ceilalti, prin prisma zvonurilor legate de “zburdalnicia” lui, de faptul ca e prea petrecaret, prea fustangiu, prea fitos, prea, prea. Dar incet am inceput sa-l cunosc, si asta pentru ca a simtit ca imi poate arata cum e el de fapt, ca imi poate arata omul din spatele aparentei, sufletul mult prea bine ocrotit pana atunci. A simtit ca-l pot intelege, ca nu-l voi judeca niciodata pentru nimic, ca-l pot asculta, ca am sa stiu sa-i spun o vorba buna. Sentimentul era reciproc si etans.

Chiar daca la inceput a primat foarte puternic instictul animalico-senzual, chiar daca ochii vedeau, inima pulsa si “capul” cerea, relatia s-a sudat insa pe baza unei prietenii stranse, apropiate, tacite.

Zvonurile ce-mi zgariau de fiecare data urechile se dovedeau a fi mereu acerb de adevarate. Cu ochii umezi incercam sa-i spun fara cuvinte ca ma doare. Il iubeam atat de mult incat taceam. Mi-era frica sa nu-l supar, sa nu-l pierd. Toate “ispravile” le aflam te miri de unde, ba de la prieteni, binevoitori sau mai putin, ba erau momente in care licorile bahice ingurgitate chiar de el isi spuneau cuvantul. Si totusi mascarada isi relua cursul firesc, cu precizarea ca de fiecare data personajul secundar era mereu altul, era mereu o alta.

Neputinta mea de a spune ceva, de a riposta, a creat un mediu perfect de dezvoltare a acestei laturi multilaterale, multifatetate si plurimincinoase.

Si iubirea mea continua sa-si teasa singura scenarii cat mai credibile, cat mai plauzibile, scuze usor de acceptat. El, fiind mai mult decat convins ca eu sunt acolo si ca probabil voi fi mereu, isi traia viata dezordonata, crezand ca prin tacerea ce ma stapanea mereu in prezenta lui situatia imi convenea de minune. Prea tarziu am realizat ca greseala mi-am inceput-o demult. Acum e prea tarziu. Asa l-am invatat, asa m-am invatat si eu. Deja situatia mi se pare oarecum normala.

Contrazic faptul ca as fi fost o sfanta. Am facut multe doar din cauza incapatanarii, am ranit cel mai tare cu vorba, dar si cu fapta. Incercam sa ridic putin cate putin capul din mocirla in care ma afundasem singura, dar imi gaseam cele mai proaste si neadecvate momente. Probabil am facut multe si din inconstienta sau nestire, o buna parte din toata aceasta perioada am fost doar un copil, precoce ce-i drept. Nu dau vina pe el, nu vreau sa-l “sifonez”, nu vreau sa-i pangaresc amintirea atat de draga…pana la urma greseala a fost numai a mea, el fiind mereu atat de sincer si de vizibil.

N-am vrut niciodata, cel putin eu, sa ne aratam iubirea in fata nimanui. Nu doream aprobari, pareri, felicitari sau oprobrii. Era numai a noastra, stiuta numai de noi, ascunsa si consumata in cel mai pur si convulsiv fel. Asa credeam ca nu ne poate atinge nimic, ca marul nostru va fi lipsit de viermii societatii si de rautatile lor. Cand, de fapt, singuri ne faceam rau. Poate unul altuia, poate fiecare siesi…

Au fost momente in care am fost despartiti si asta numai din cauza noastra.  Ne invinuiam reciproc cu atribute pana la urma demne de amandoi: egoisti si in egala masura altruisti, orgoliosi si totusi nu demni, incapatanati si pana la urma blajini. Au fost poate cele mai grele perioade, atat pentru mine cat si pentru el. Ceva insa ne-a legat mereu. Oricat de mare ar fi fost supararea, cearta, durerea. Iubirea a rezistat chiar daca a fost mai firava sau foarte puternica.

Nu voi stii pana aproape de sfarsitul vietii daca “iubirea vietii mele” s-a concretizat deja. Poate exista mai multe. Poate “sufletul-pereche” e doar un cliseu, un sablon invechit dupa care oricine incearca sa se modeleze. Pana atunci voi trai si voi stii ca n-ai cum sa primesti ceva nou pana nu arunci ceva vechi.

Piesa asta merge numai live!

O alta dilema pe ziua de azi. Oamenii nu stiu sa scrie; pe genul eu sunt, tu esti, ei este. Si nu vorbesc de cuvintele scrise in graba, unde literele sunt inversate sau eventual lipsesc. Vorbesc despre necunoasterea limbii romane. A nu se intelege ca eu vorbesc/scriu impecabil intotdeauna.

Am primit un mail azi de la contabila. Puteti vedea si singuri ce scrie in el.

Si sunt destule exemple in jurul nostru…

Am dileme. Din ce in ce mai multe. Sper sa nu fie o problema de partea mea, sper ca sunt inca normala.

Ultima s-a consumat sambata seara, minunata noapte de mers la discoteca, pentru mine ( uite ca nu vreau sa -i spun club si nici numele, dar sigur “cel mai ultima fita dintre toate fitele fitosilor care sunt ei fitosi” ).

Hai sa expun baza problemei mele ca sa nu avem neintelegeri. Pe la ce varsta invata un copil sa foloseasca toaleta? Sa zicem pe la 5 ani, ca mai devreme se presupune ca nu ajunge la “tron” decat ridicat de parinti. Bun, asta inseamna ca baietelul stie sa ridice capacul si sa-l lase apoi la loc, fetitele stiu sa se foloseasca cu incredere de hartia igienica si ambii nu se feresc de peria de curatat. Si, bineinteles, cel mai important sa se spele la final pe maini (asta ca si dusul de dupa ora de fitness).

Deci, eram la discoteca. Abia ce aflasem ca se da ceasu-napoi. Urma cea mai lunga noapte de dezmat utopic (ca doar cretinii se pot distra intr-un loc in care figurile, care este , iti fac vanatai). Dansam si dintr-o data vezica imi urla suparata din toti rarunchii: “Vreau la baie! Acum!”. Aiurea, cin` s-o bage in seama!? Si urla, si tipa, si se zbate, si…ma hotarasc sa ma duc la baie, unde de obicei e o coada interminabila (ca pe vremea lu` Ceasca cand bietii oameni asteptau ratia de de-ale gurii). Si ca sa razbati tre` sa fii pe genul “dai din coate ca sa te bagi in fata”.

Se deschide o usa si tasnesc repede inauntru, de unde tocmai iesise o domnita.

Aici incepe “miezul” problemei. Femeia nu trasese apa. Din cauza carui motiv supranatural neinteles trebuie sa-i miros eu “usurarile” ei si sa-mi scarbesc ochii la vederea hartiei inecate in ele? Nu mai e cool sa apesi un buton la baie? Avea cumva cronometru si ii expirase timpul? Sau era doar o taranca obosita care acasa are latrina?

Uite asa hartie as vrea

Toata lumea stie site-ul pitzipoanca.org. Normal. Asta, ca si cocalari.com, are un trafic record. Cu toate ca nu-s inscrise pe trafic.ro.

Am vazut azi o faza demna de imortalizat, numai ca nu aveam aparatul foto la mine. Asa ca nu-mi ramane decat sa va povestesc.

Eram in masina la intersectia de la Hala Traian (zona recunoscuta pentru densitatea mare de astfel de exemplare). Oprim sa acordam prioritate pietonilor. Acesti pietoni erau de fapt niste aceste. Doua fete, nu cred sa fi avut mai mult de 14-15 ani. Una cara plictisita in lesa un caine amarat, insa amandoua aveau telefonul in mana, sa se vede valoarea. Nu prea inteleg eu unde-i fita in a merge pe strada cu telefonul in mana. Probabil mi se pare incomod pentru ca de obicei am mainile pline cu 3 hartii, un pix sau doua (dupa nevoi), o punga, inca 15 hartii, agenda, vreo cateva dosare si inca vreo 34 de hartiute; pai unde naiba sa mai tin si telefonul?? Hai ca am deviat de la subiect. Ei, si cum traversau ele agale asa de parca le-ar fi chemat moartea, cea mai cu mot in varful creierului s-a gandit sa ne rasplateasca pe noi cei ce am oprit dinaintea lor, miezele (femininul de la miez). Cum? Tragand o mare flegma in mijlocul drumului…

Grotesc!

In momentul ala nu ma gandeam decat la bietele mele cauciucuri care vor trebui sa treaca probabil fix peste mizeria aia. Da` ele cu ce au gresit? Ca nu le-au calcat pe cap? Ca nu s-au oprit atat de aproape incat geamurile farurilor sa mi se abureasca de la ultima lor respiratie constienta? Ca nu le-a stalcit telefonul pe bullbar?

As fi luat-o pe fata aia de motu` ala din varful creierului (pe care oricum nu-l are!) si as fi sters cu ea pe jos…Numai ca autobuzul meu sa-si poata continua drumul linistit…

Mai oameni buni, din cate stiu eu (si sa fiu a naibii` daca n-oi stii bine) noi suntem in luna octombrie. Mai exact 23 octombrie. Asta inseamna ca mai avem exact 69 de zile pana ca anul acesta (2008, sa ne intelegem) se va termina. Adica 2 luni si 8 zile.

Pai in 2 luni de zile se poate duce naibii omenirea, putem sa murim toti (Doamne fereste!) de vreo molima dubioasa, se inunda Pamantul sau arde sau ingheata. Adica, pana atunci, se poate intampla sa ne “stergem” toti, usor-usor. Nu va speriati, doar inceputul e morbid.

Si ce intrebare imi aud urechile aseara? : “Si, unde faci Revelionul?”

M-am blocat. Am stat sa-mi aduc aminte in ce data suntem. Hmm, to early to think about it… Am incercat s-o balmasesc zicand ca nu ne-am hotarat, ca parerile sunt inca impartite privind locatia (gen, Bucharest – in or out), bla bla…Deci oamenii se gandesc cu 2 luni inainte la modul in care vor petrece Anul Nou. Mie mi se pare extrem de ciudat si exagerat in acelasi timp; nu e vreo sarbatoare crestina si nu cred sa fie vreun motiv de bucurie. Artificii, daca vreau, pot sa arunc in aer in orice zi din an. Sampanie beau aproape mereu cand vad un film. Pana la urma e cam acelasi lucru cu o zi de nastere, realizezi ca timpul trece (mama lui!) ireversibil, ca a mai trecut un an si ooo, joy suntem in 2009. Com`on…

Pai cand eram eu mai micuta (adica mica) hotararea se lua cel mai devreme pe…30 decembrie. Nu faceam planuri, si schite sau desene; alegeam una din variante si aia era. Ce atata tevatura pentru o singura seara? Eu m-am invatat sa nu-mi mai fac planuri. Pentru ca de fiecare data atata visez si tes povesti in jurul evenimentului incat se duce naibii inainte sa fii inceput macar. Mai bine spontan, spre exemplu “hai la discoteca. hai. unde? pai, hai la Brasov. perfect, hai.” si la 2 noaptea eram in Brasov la … cum naiba ii zicea ca nu mai stiu.

Acum nici nu mai stiu ce sa cred. Oare dau dovada de imaturitate lasand totul la voia intamplarii si nefacand nici un plan? Sau e ok sa fii spontan?

Voi, ce faceti de Revelion?

Fetele batrane sunt patetice.

De ce? Pentru ca au trecut de o varsta, de obicei 30-35, si sunt inca niste pierde-vara, n-au nici o idee despre viata sau despre cum ar trebui sa fie ea. Nu generalizez. Ma refer strict la cele pe care le-am intalnit.

Cum arata? Pai, culoarea parului nu e foarte importanta. Blond, saten, roscat…same shit. Statura (conformatia) fiind specifica varstei dezvaluie anumite aspecte mai putin placute (bineinteles, pot fi si exceptii!!). Haine – ieftine, urate si prost asortate. Accesorii – aur…mult. Ochelari de soare pe cap si contur maro cu ruj sidefat pe buze (si nu-s tiganci, culmea!).

Unde le intalnesti? M-am oprit la Unirea intr-o zi. Fiind in zona m-am gandit sa ma opresc sa mananc ceva; oricum nu fusesem pana atunci la ultimul etaj. Si erau ele doua, la o masa. Aveau pe masa o sticla de apa plata si 2 pahare. Cu tot cu lamaie.

Ce asteapta? Printul pe cal alb banuiesc. Dar nu se dau in laturi cand vine vorba de bagat in seama. Arab, tigan, roman sau orice alta natie e perfect pentru “a little less/more conversation”.

In fine. “Playground-ul” pentru copii e fantastic, pentru o clipa m-am intors la copilarie si la pacanelele cu Mortal Kombat.

Sta, se uita la el si nu-l poate atinge. E prea departe, parca intre ei e lumea intreaga. Si pana de curand nu era nimeni si nimic.
Stie ca e mai bine asa, e mai bine pentru amandoi. Intinde totusi mana. Incet. Sa nu o vada. Dar se loveste de ceva. Ce-o fi? Ca doar nu se vede nimic. Nu, nu, e doar o aparenta, o naluca intriganta.

Si indrazneste. Isi pune capul pe pieptul lui, il miroase si raman amandoi cu ochii atintiti spre ecran.

Doarme deja. Se uita la el; e chipul cu care s-a obisnuit si-i place la nebunie. Ii inspira un cantec bun, sentimental, plin de patos ca o furtuna de dragoste. Somnul lui e ca o melodie de dragoste.

Trezit din somn de sarutarile ei se dezlantuie. Si cantecul de dragoste isi incepe ritmul, cand lent, cand agresiv, asa cum bat si inimile celor doi.

Inca o data, in acelasi loc, aceeasi 2 oameni si iubirea lor.

Older Posts »