Toata vara am stat in Bucuresti, n-am ajuns la mare sau prin vreun alt loc exotic. Si nu prea mi-a convenit. Dar asta era, ma obisnuisem cu ideea. Ma gandeam ca macar la munte sa ajung, sa respir aerul ala curat ce parca iti spinteca toracele in mii de bucati. Si pare-se ca soarta nu m-a lasat sa astept prea mult. Am avut noroc ca a fost ziua unei prietene.

Am plecat sambata pe la 12, dupa o vizita la Mall Baneasa si un drum pana la Snagov (oamenii se dadeau cu placa pe apa la putine grade, brr) . Drumul cat de cat liber, am luat-o prin Ploiesti ca centura e varza; lucreaza la ea de mult timp. De la intrarea in Sinaia omor. Erau zilele Sinaiei, orasul inchis, se mergea in coloana. Aa, nu ne face pe noi o coada interminabila.

Predeal. N-am sesizat schimbari majore, poate doar mai multe cabane, hoteluri, pensiuni etc. Singurele lucruri neschimbate – peisajul si starea de sihastrie. Creste ninse deja, brazii vesnic verzi invaluiti in ceata, frigul din jur ce-ti incalzeste interiorul intr-un mod inexplicabil.

Ajungem pe un drum rupt (parca nici in Bucuresti nu sunt drumuri asa proaste) la hotel (dragut ce-i drept) lesinati de foame. Ne bagam coada la restaurant. Libanez cica. Si totusi meniul era majoritar in specific romanesc. Mancarea…hmm, nu bun.

Siesta, aerul curat de care va vorbeam, putin somn pentru unii, piscina si sauna pentru altii. Am mai mancat o data. Seara urma sa mergem la discoteca.

Si ajungem la Office. Foarte schimbat de cand nu l-am mai vazut eu, adica vreo 3-4 ani. Dragut totusi. Muzica destul de veche, destul de foarte tare, subwoofer-ul sub canapele noastre. Mi-a luat ceva timp sa-mi reglez auzul. Si dedicatii peste dedicatii, fara numar, fara numar (ca tot vorbeam acum cateva zile); erau vreo 3 aniversari. Si daca inca nu v-ati dat seama va mai spun eu inca o data : lumea e foarte mica! M-am intalnit cu oameni pe care in Bucuresti ii vad poate o data pe an. Era ziua iubitului unei prietene. Si inca o gasca din fratia Turabo.

Poze, vodka, iar poze, sampanie, alte poze, artificii, si mai multe poze, trandafiri.

“Aa, fata, nu v-am zis bomba. Claudiu Patrascu a facut iar pe dj-ul.” Fraza este o reproducere dupa discutia a doua fete la toaleta, care o chemau pe o a treia “ca e Patrascu acolo”. Mda…

A doua zi direct la masa, dar am ales alt restaurant, satui deja de libanezo-rumeno restaurant. Si porneala pe drum. Si aici incep palpitatiile de inima, nervii smulsi din pepeni si scrasnitul dintilor.

Am plecat din Predeal pe la 4, adica 16.00. Am intrat direct “in paine”, adica in coada. Primul hop: la 7 (19.00) eram in Busteni, adica 15 km in 3 ore. Am oprit la primul magazin sa luam tigari, suc si-o ciunga. Al doilea hop; 20 de km in 3 ore jumate – promitator. Am oprit la benzinarie sa mergem la toaleta; o coada mai ceva ca pe timpul lui Ceasca. Al treilea hop: 90 de km in 5 ore. Am oprit la cofetarie, dupa atata amar mergea ceva dulce. Am vazut 2 filme in masina, puteam sa vedem 3 lejer. Niste comedii misto, ne-au mai abatut de la chin. La 10 am ajuns acasa. Adica am facut 6 ore pe drum. Sa tot mergi la munte, pe dracu`!

Singurul lucru bun: am fost o mana de oameni misto, am ras si ne-am simtit bine.

Sper sa pun mana pe poze in curand. Pana atunci sfatul meu e sa evitati statiunile “musai”, mergeti vizitati Ardealul, Moldova, Sighetu Marmatiei sau orice altceva. Oricum faceti mai putin pe drum. La deal e greu, la vale si mai si…

Aseara. Dupa o alta zi stresanta de munca (de birou si putin teren) cel mai bun mod de relaxare e o intalnire cu parintii.

Am fost la ei. Am ajuns cam tarziu ce-i drept, mancarea se racise demult (noroc ca exista microunde), afara bezna. Tata ma astepta cu portile deschise. Merg atat de rar incat nici cainii nu ma mai recunosc si ma latra. Intru in casa, masa ma astepta cuminte aranjata asa cum numai mama stie sa o faca, in felul ei specific. In mijloc o farfurie cu “antreuri”, adica niste branza de capra (facuta chiar de mainile mamei), ardei gras, rosii si putin salam de vara. Patru farfurii. Una pentru fiecare (chiar daca numai doi dintre noi am mancat). Patru seturi de tacamuri. Unul pentru fiecare (chiar daca numai doua s-au murdarit). Fiecare asezat pe cate un servetel. Patru pahare (macar astea au fost folosite). O solnita.

A urmat pastrama de berbecut. Facuta tot de mama; desi tata gateste mult mai bine, a cam “uitat” de indeletnicirea asta. Ma ling pe buze mimand un orgasm la nivel organoleptic. Apoi pestele. Lin. Multi nici nu stiu ce-i ala. Savurez incercand sa ignor oasele minuscule care-mi inteapa parca fiecare milimetru din cavitatea bucala. La un moment dat ma opresc. Nu mai puteam. Mancasem cu atata pofta incat n-am realizat ca de fapt ma indopam. Ii dau cu suc, poate mai  fac loc. E prea bun, nu  pot sa-l las in farfurie. Cedez.

Si bineinteles, prajiturile dupa care am jinduit ieri toata ziua. Ca haplea m-am napustit asupra lor, ca dupa o imbucatura din fiecare sa vad ca nu mai pot. Chiar ma saturasem. Cred ca a trecut ceva vreme de cand n-am mai mancat ceva facut de mama, o mancare facuta in casa.

Si tot ospatul asta asezonat cu discutii legate de pescuit, sport, spitale (da, mai sunt si lucruri nasoale), glume, rasete, impunsaturi puerile, specimen de semnatura, banci, viitor, rude si cate si mai cate.

O seara calda, in patru, cu ai mei si cu el. Adevarat pansament pentru suflet si minte. Red Bull e vrajeala.

De ce exista concurenta?

Pai, e simplu, ca sa-ti strice socotelile.

Tu stai o zi intreaga calculand preturi, discount-uri sau alte artificii de calcul (cum am invatat la matematica) pentru a face o oferta cat mai atractiva si hop, sare de dupa tufis un impostor, care se da de alta parte (nefiind insa) si iti da toate planurile peste cap. Adica eu vreau sa-i fac clientului o multime de servicii pe niste bani ok si vine nea Margica cu o oferta senzationala (mai ceva ca la 0TV), o duda pe o palarie de bani. Chilipir, ce sa mai! Pai sa nu-i pui Garda Financiara, Fiscul si DNA-ul pe cap? Sa caute si-n gaura de sarpe pana or gasi vreo buba, ca sa se duca naibii cu toate ideile lui de imbogatire prematura…

Toata activitatea de comert ar trebui sa se desfasoare in cadrul unei concurente loiale si transparente cu diferente mici intre preturile diferitilor dealeri, tocmai pentru a evita astfel de probleme. Dar, intr-adevar, e mai simplu sa pui un pret astronomic decat sa stai putin sa-ti storci creierii de putina imaginatie pentru a face o campanie de promovare a unui produs sau de a lansa o oferta captivanta pentru cumparator si, in acelasi timp, cat mai cuprinzatoare.

Dragi intreprinzatori, inchegati o sedinta de brainstorming si revizuiti-va putin politica interna si de marketing. Ca e loc pentru toata lumea, nehalitilor!

In final, ca in orice poveste si cu putin “papagal”, binele invinge! Bravo mie! Si mai da-o dracu` de modestie…

Cum ziceam, sambata am fost la nunta. Desi am ajuns destul de devreme (pe la 10, 10 si ceva) mesele erau aproape pline; lucru ce ni s-a parut destul de neobisnuit.

Locul – Palatul Bragadiru – mare, impozant, te intampina cu o intrare grandioasa, urmata de un hol ce in mijloc avea scari cu tot felul de briz-brizuri, ca la nunta si ospatarul cu paharele de sampanie. In rest pustiu…petrecerea era sus, la etajul intai. Ce a fost putin ciudat? Lumina rosie proiectata pe cladire care nu aducea deloc sentimentul de nunta; parca ne aflam pe o strada din Amsterdam.

Sala s-a dovedit a fi neincapatoare pentru cei 230 de invitati care s-au calcat pe picioare incercand sa danseze in horele binecunoscute. Am observat ca in absolut nici o hora nu se poate dansa intr-un singur sens. Fiecare danseaza in ritmul lui, cu alti pasi decat “co-echipierul” sau si fiecare isi urmeaza melodia lui (cred ca oamenii percep muzica diferit, extrem de diferit). Adica o adunatura de oameni, care dau haotic din picioare, unul hais, altul cea, unul mai repede, altul mai lent, imaginea de ansamblu semanand aproape identic cu o turma de vaci speriate.

Ne-au “(des)cantat” la inceput, o trupa de niste baieti (nimic interesant), apoi niste domnisoare imbracate identic, desi nu pareau a fi surori, care racneau cat le tineau plamanii pe niste piese destul de plicticoase si deloc potrivite evenimentului. A urmat o duduie, tinerica ce-i drept, care avea impresia ca se pricepe la muzica populara. N-a dansat nimeni in timpul recitalului dansei, semn ca nu prea am fost de acord. Macar s-a straduit. Cel mai frumos a cantat un nene, ceva castigator pe la Festivalul de la Mamaia sau Cerbul de Aur (n-am retinut exact pentru ca nu mi s-a parut important). Prima impresie insa a lasat de dorit: imbracat in blugi taiati in dreptul genunchilor, cu camasa de blugi si ciocate; parea cam dubios. Dar cand a dat drumul la voce ne-a lasat paf. Am si bagat vreo 2-3 dansuri pe blues-urile cantate de el. Normal, pe final, un lautar adevarat. Dar culmea – N-AU FOST MANELE! Si prietenul meu s-a mirat de faptul ca a fost o nunta la care nu s-a auzit deloc “fara numar, fara numar, fara numar”.

Mancarea…ca peste tot. Antreuri, peste, sarmale si friptura. Tortul…senzatie. Si multe artificii.

Un moment destul de interesant pe care eu nu l-am mai intalnit nicaieri a fost ideea mirilor de a ni se prezenta intr-un mod inedit. Un ecran, un proiector si…poze. Cu fiecare dintre cei doi de la nascare si pana in ziua cu pricina. Intai separat, spre sfarsit deja fotografii cu ei doi formand un cuplu.

Momentul culminant si totodata intriga serii a fost furatul miresei. Hoatele (erau fetele de la masa noastra) au cerut 5 sticle de Crystal Rose. Nasul s-a oferit sa dea 2 galeti de tupeu si la revedere. Au convenit la un tango, o poezie si 5 sticle de sampanie. DAR, tangoul trebuia dansat de mire si nas. Impreuna. Ambii cu trandafiri in gura, si-au inceput gratios dansul. Crize isterice de ras. Degeaba as incerca sa explic, n-as reusi sa prind nici macar 1% din comicul situatiei. Mai bine va las sa va imaginati. Mirele a recitat prima strofa din Luceafarul, frumos, cu pauze cu tot. Si am primit si 4 sticle de sampanie (vin spumant) Millenium (wtf is that?). Si gata, si-a primit mireasa inapoi.

Dupa cum vorbeam noi, la buchet am reusit sa ma “fofilez”, deci am scapat. Pe bune, chiar nu ma vedeam acolo in mijloc dand din coate pentru niste amarate de flori. Ca de obicei asa se intampla. Am scapat si de jartea ca am plecat inainte de moment (cu toate ca mirele tinea mortis sa mai stam pana atunci).

Pana la urma o seara draguta, plina de momente absolut delicioase si cu foarte multe hohote de ras.

Da, puteti sa dati cu pietre, n-am poze…

Azi ma duc la nunta. Dupa mult timp in care n-am mai fost la una. Ma incearca un sentiment de ciudat, ma simt oarecum stinghera. Probabil pentru ca nu sunt prietenii si cunoscutii mei. Sunt ai lui. Sau probabil pentru ca de prea mult timp astept nunta a carei protagonista sa fiu chiar EU.

Oare casatoria e chiar atat de speciala cum o vad majoritatea oamenilor? Sincer, mie nu mi se pare. Pentru mine e doar un motiv de bucurie, un prilej de a te reintalni cu rudele pe care nu le-ai mai vazut demult si-ti sunt dragi si inca o ocazie de a avea adevaratii prieteni aproape.
Pana la urma, oamenii care se casatoresc faceau aceleasi lucruri si inainte si se iubeau la fel. Acum a aparut o hartie in plus. Care atesta ce? Nimic. Nu cred sa schimbe cu ceva relatia unor oameni o hartie. O simpla hartie.
Oamenii pot sta impreuna o viata fara nici o nenorocita de semnatura sau fara a fi trecuti in vreun registru de la Primarie. La fel cum dupa un concubinaj minunat si o nunta fastuoasa cu tot balamucul, oamenii isi pot spune “la revedere” foarte simplu. De ce sa mai treci si prin chinul unui divort? In Suedia, femeilor le repugna ideea de casatorie. Toti traiesc in concubinaj, facand fiecare ce vrea (banuiesc ca au ceva limite!) si putandu-si spune “pa” in orice moment, fara complicatii. Da, dar tot in Suedia statul da o gramada de bani mamelor care-si cresc singure copiii.

Altii spun ca la cununia religioasa iti deschizi sufletul in fata lui Dumnezeu, admitand ca-l primesti pe cel ce ti-e alaturi. Pai asta poti sa faci in fiecare seara printr-o rugaciune. De ce tot tambalaul ala cu dansul in jurul mesei, ars de par sau rochii de la lumanari sau stupizenia maxima – aruncatul cu orez? Si o multime de batai de cap cu pregatirile pentru nunta. As ceda psihic.

Familia e piatra de temelie a societatii. Aiurea! Azi, mai rau ca in razboaiele de acum sute de ani, femeile si barbatii sunt intr-un continuu conflict de putere, influenta, sexual si de orice alta natura. Cica ar fi vorba de emanciparea femeii. Eu cred ca femeia a fost emancipata intotdeauna, dar abia acum are curajul s-o arate.

Da, visez sa ma casatoresc, dar nu pentru ca asa trebuie, nu pentru ca asa spun altii, nu pentru ca mi-ar schimba viata intr-un anumit mod sau intr-o alta directie. Ci, pentru simplul spectacol magnific al petrecerii de nunta.
Sa fiu o data (sau de mai multe ori) printesa in alb (bej, crem sau orice alta culoare pentru cele mai indraznete) care sta alaturi de cavalerul ei si sunt aplaudati de toata lumea.

P.S. Am sa revin cu povestirea maine.

Dupa ce ca mai sunt foarte putini cei care o fac, unii oameni nu stiu sa citeasca. Si nu ma refer la analfabeti, ci la modul in care ei citesc o carte. Si cum fiecare poveste de dragoste sau de viata poate face subiectul unei carti cu destule file, cel putin o singura data fiecare dintre noi citeste.

Luand cartea in mana, prima impresie ti-o faci la vederea copertii. E normal, simtul vizual e cel mai puternic factor extern. Apoi, starnindu-ti curiozitatea o deschizi si cu nasul turtit incepi sa-i simti mirosul dulceag de vechi sau poate abia ii dezlipesti paginile mult prea noi si nedeschise inca. Introducerea e relativa, pana la urma sunt cuvinte spuse de alte guri despre subiect. Poti lua aminte, sau nu.

Incepi lectura, care se dovedeste a fi inca de la inceput intensa si pe placul gandirii. Descoperi taramuri noi, carari neumblate inainte. Fraze si gesturi iti raman adanc tiparite in minte. Pana si scrisul ti se pare special. Parca si cerneala ce a curs picurand din penita da o infatisare aparte povestii. Si uite asa paginile se intorc de pe o parte pe alta, tot inainte si arareori inapoi. Te prinde, e un subiect captivant ca doar de aia ai ajuns deja la pagina 88…Dar pana la final e cale lunga si parca n-ai vrea sa se termine…

Si da, mintea ti se invalmaseste pe parcursul lecturii impletindu-se cu bucatele mici de suflet. Dar nerabdarea creste si curiozitatea de a afla finalul (ne grabim din ce in ce mai tare, si e pacat) te impinge sa sari peste pasaje. Din ce in ce mai mari, din ce in ce mai multe. Si paginile zboara fara ca macar atingerea ta sa le poata dezmierda pentru o ultima oara.

Te trezesti buimac din visul ala dulceag de dragoste ce ti se desfasura acum cateva momente in fata ochilor. Si ai in maini o carte deja inchisa. O carte din care ai apucat sa cunosti doar o parte (chiar inainte de ati hrani curiozitatea oarba ai ajuns la pagina 421), o carte care mai avea multe foi pline de povesti tainuite din taramul iubirii. Dar ai inchis-o prea repede si ai omorat firul epic al povestii de iubire…

Ai omorat o carte, nu-i bai! Isi va gasi mai mult ca sigur un alt vraci care s-o lecuiasca. Dar mintea ta insetata de cunoastere, ce zice? O ia de la capat cu o alta carte care probabil va avea aceeasi soarta , sau revine la cea mai pura forma de afectiune ce i s-a aratat inainte de toate?

Se deschide usor si poate putin prea timid o usa. O usa ce ma va duce poate acolo. Acolo unde totul poate fi bine.

Dar ce ma fac eu, ancorata fiind de un lant gros cat stalpul de curent din mijlocul strazii, in ultima camera? Lantul e puternic, desi l-am rupt de cateva ori. Dar cu un cleste poti face minuni, uneori chiar si singur. Dimensiunile lui ma sperie, dar in acelsi timp parca imi ofera siguranta. Poate combinat cu constiinta, lantul mi-a lasat libertatea de a cunoaste fiecare milimetru din camera aia, de mai multe ori. Dar totul pana la o alta usa, si sunt destul de multe in jurul meu. Usi mici sau mai mari, care se deschid pe rand sau mai multe odata. Usi zgomotoase si usi care vor ramne pe veci ferecate. Revenind la spatiul meu, e camera care miroase a acasa, a iubire, a tot ce pot simti mai bine si mai frumos. Oare dragostea nemarginita m-a prins in lanturi? Nu, ar fi un adevar mult prea crud.

Stau si ma uit la usa mica ce se deschide treptat. E o usa noua, n-am mai vazut-o pana acum. E vopsita frumos in culori calde si parca ma invita cu un gest elegant inauntru. Dar ce ma fac cu lantul? Doar pana acolo pot pasi. Sau poate e constiinta? E dorinta de a ramane in camera mea, camera asta pe care o cunosc cel mai bine.

De mai multe ori, cand au aparut din senin usi deschise aiurea, am confundat lantul cu constiinta. Si acum stau si privesc usa asta deschisa in fata-mi. Atat  pot sa fac. Si incep sa ma gandesc ce ascunde. De unde a aparut usa asta? Eu stiam ca acolo e zid. Inseamna ca habitatul meu se mareste, lasand loc formarii unor alte usi.

Si totusi, ce poate fi dincolo de usa asta? O fi mai bine sau mai rau? Daca scap de aici si dau de un alt lant? Mai mare? Sau poate gasesc vreo plaja secreta?

Usa de nicaieri, ce-mi ascunzi?

Nu stiu cauza sau motivul; daca e de la menstruatie, sau poate de la vremea urata de afara, sau poate din cauza faptului ca inca sunt racita – dar e clar ca trec printr-o perioada de sensibilitate acuta.

E de ajuns un simplu gand negativ ca sa izbucnesc in plans. Nu mai vorbesc de ce vad la televizor. Orice film trist sau emisiune, orice stire pe care inainte nu dadeam doi bani, acum imi smulge siroaie de lacrimi. Eu? Eu sa plang?

Fac asta destul de rar, atunci cand mintea si sufletul mi se incarca cu prea multe mizerii. Si plangand ma descarc. Nu-mi dau lacrimile oricum si oricui, numai mie. E vorba aia care spune ca “cel care te face sa plangi nu-ti merita lacrimile, iar cel care le merita nu te va face sa plangi”. Probabil de-asta sunt atat de indignata acum. Nu-mi arat aproape niciodata partea sensibila, nu cred ca m-ar ajuta prea mult…e una din filozofiile mele, poate stupida. Iar acum, ma trezesc “lovita” din toate partile de lucruri care nu au o legatura directa cu mine, lucruri care pana la urma se intampla in fiecare zi, dar pe care pana acum nu le bagam in seama. Ma trezesc podidita de plans din te miri ce…

Mi se intampla foarte rar sa plang la filme (hai bine recunosc, am plans la Titanic). Azi am vazut doua. Si ce daca unul era comedie? Tot am gasit ceva care m-a facut sa storc cateva lacrimi.

A murit Stefan Iordache. Dumnezeu sa-l ierte! Am plans.

A fost ziua mea. Pana si atunci am plans.

Stie cineva daca exista si astenie de toamna?

Tu cand ai plans ultima oara?

Fiecare om, in felul lui, se crede special. Poate isi creeaza impresia ca merita mai mult decat un altul, poate crede ca este mai bun decat majoritatea, poate i se pare ca merita toata atentia celor din jur. Nimic gresit in asta, fiecare se vede cu ce ochi vrea atata timp cat nu-i deranjeaza pe cei din jur.

Dar daca tu, in mod ostentativ, incerci sa arati lumii ca ea de fapt se invarte in jurul tau, s-ar putea sa ramai dezamagit la un moment dat.
Iti place ideea de dependenta a oamenilor catre tine. Si daca asa este intr-adevar, afla ca respectivii nu sunt oameni. Cum se numesc aia care se invart frenetic pe aceeasi orbita, fara a se intalni insa vreodata? Aa, da, sateliti. Ai in jurul tau mai multi sateliti.

Satelitii nu sunt oameni, dar le e prea greu sa cedeze si sa incerce sa redevina ce au fost. Li se pare imposibil sa paraseasca orbita. Au invatat mecanic un traseu de la care nu se mai pot abate. Sau poate se sperie de gaurile negre. Ei fiind slabi si neputinciosi pot fi usor atrasi.

Si atunci isi accepta traiul printr-o rotire permanenta si printr-o satisfacere deplina a dorintelor tale.
Dar oare cum au ajuns acolo?

Restul, oamenii, nici macar nu stiu ca tu existi si isi duc viata pe cararile trasate de ei.

Voi, ce sunteti? Oameni sau sateliti?

De ce unii oameni fac anumite lucruri din obligatie sau atunci cand se simt amenintati de ceva? De ce e necesar sa te chinui facand ceva ce nu-ti face placere? Care e rostul unei asemenea actiuni?

De fiecare data cand m-am apucat de un lucru am fost sigura ca-mi place, ca vreau sa-l fac si ca pot sa-l fac bine. N-am facut nimic doar de dragul de a face. Nu am gasit nici o satisfactie in asta. N-am facut nimic fortat, fie de oameni, fie de imprejurari.
Si daca am facut ceva pentru cineva, am facut-o fie pentru ca era o persoana foarte apropiata mie, fie pentru ca stiam ca fericirea acelei persoane imi va aduce mie impacare si mult mai multa fericire. Imi place sa ma fac utila, sa simt ca oamenii se pot baza pe mine. Nu sunt genul care nu raspunde la telefon (normal, exista si exceptii), nu sunt genul care “lasa la greu”.
De multe ori mi s-a intamplat sa-mi rup din timpul meu (si uneori si al altora din jurul meu) ca sa pot rezolva o problema, sa pot ajuta pe cineva. Nu sunt genul care la terminarea programului rupe usa. Muncesc cu placere si devotament.

Asa ca mi-e greu sa inteleg initierea unei actiuni ce din start “miroase” a compromis. Nu trebuie sa faci ceva ce nu simti sau nu-ti doresti. Nu trebuie sa faci ceva doar pentru ca ai fost rugat. N-ar trebui sa fie nevoie sa ti se spuna de 2 ori.
Crezi ca totul ti se cuvine? Atunci nu te chinui sa intorci o parte din “favoruri”, o vei face prost.
Poti darui o floare fara vreo ocazie speciala, poti imbratisa pe cineva doar pentru ca asa “ti-a venit”.

Ar trebui ca toate astea sa vina din suflet. Dar sufletul tau unde e?

Older Posts »