Azi. Plecasem deja de la munca. Si cu 2 minute inainte sa ajung acasa suna telefonul.

“-Buna ziua! Mai gasim pe cineva la dumneavoastra la magazin?”

“-Buna ziua! Nu. Programul este pana la ora 6. De ce aveati nevoie?”

-”De o casca pentru o filmare. Maine la ce ora deschideti?”

-”Incepand cu 10 dimineata.”

-”Pai la 10 nu mai e dimineata. Credeti ca mai pot gasi in alta parte?”

-”Nu stiu.” (doar nu era sa-i zic ca da)

Stau, ma gandesc mai bine. Parca as fi putut sa ma intorc. Sun.

-”As putea sa ma intorc daca aveti neaparat nevoie.”

-”Perfect! In 10 minute o sa vina cineva.”

Ok. Perfect, cum spusese si domnul.

Nu tot dialogul asta era ideea principala. Asta era doar asa ca sa vedeti ca sunt o buna crestina careia nu-i place sa lase omul la greu (si auzi, cica tot eu sunt egoista…ma rog).

Si fac drum intors la birou. Ajung si cu 2 secunde inainte sa intru mi se rupe bareta de la sandala. Na belea! Ma descalt, fac factura, pregatesc casca. Iau sandala in mana. Ireparabila. Le iau pe amandoua si le arunc la gunoi. Adio!

Nu mai zic de mistourile facute de colegi. “Hai vino sa te calc pe picior din greseala”,”Bai, zi-i lu` seftu` sa-ti ia o pereche de papuci”,”Bai, zi-i ma lu` sheftu` sa te plateasca si pe tine ca uite, nici pantofi n-ai”, “Ce faci ma, ai fugit de acasa?”. Mda…

Ma sui in masina. Plec. Ajung in fata blocului. Un munte de oameni. “De unde dracu` ati aparut toti taman acum?”. Cobor repede din masina, salut cativa si fug repede in scara. Intru, ajung la lift. Era la 2. “Bun, nu e nimeni si vine repede.” Si pana sa apuc sa apas pe buton vad sagetica de coborare. Auuu. Ma ascund. Iese o vecina cu cainele, astept sa iasa din bloc ca sa pot intra in lift. “Doamne, ajuta-ma sa nu plece liftul intre timp.” Nu pleaca. M-am bagat repede in lift si dusa am fost.

Cam asa a fost azi la mine. La voi, ceva interesant?

Uitasem ca exista si altceva. Uitasem ca exista si altfel de viata. Uitasem ca Bucurestiul e limitat si ca exista multe alte optiuni.

Dar exista. Pe drum, cu o masina decapotabila, cu muzica tare, cu viteza lasand grijile deoparte. Telefonul oricum nu-l auzi din cauza muzicii sau, in cel mai bun caz, nu ai semnal. Deci e mort oricum.
Senzatia de “doar tu si muntele” e…cozy, e asa…liniste, vant, soare. Pe serpentine Chriss Brown imi mangaie urechile.

Am iesit pe Bucuresti-Targoviste. Am vazut turnul din Targoviste. Am fost la Pucioasa, am urcat pe dealuri printre balarii prin soare, am mancat mure, m-am zgariat printre crengi si m-au muscat toate orataniile pamantului, m-am balacit in Bizdidel (da stiu, suna ciudat), am incercat sa prind pesti cu mana. Am fost si la baraj. Urat. Mizerie. M-am oprit sa mananc in Sinaia. M-am intors pe DN1.
Si ce daca au fost blocaje, siruri lungi de masini, drumuri in constructie sau radare? Un moment in plus de…nimic.
Si chiar daca nu toate suna bine, m-am relaxat, m-am simtit bine, m-am bucurat.

Mi-am dat seama ca ar trebui sa fac asta mai des. Mi-ar face bine.

Tu ti-aduci aminte cum arata natura in starea ei pura? Fara fite, tehnologie si bani murdari…

Si mi-am mai adus aminte cum e sa iesi la restaurant, cum e sa te plimbi prin parc noaptea – chiar daca nu cu persoana potrivita, si sa vezi eclipsa de luna, cum e sa te dai in leagan chiar daca ai tocuri…

Degeaba zici ca ai suflet. Minti cu nerusinare si te folosesti de fiecare fir de naivitate ce-ti iese in cale. Si faci asta fara a-ti pata constiinta, pentru simplul fapt ca nu o ai.

Sufletul tau e mereu ala ranit, mereu tu esti ala care ramane cu fundul in balta. Asta ii faci pe restul sa creada si, culmea, de multe ori chiar iti iese. Mai du-te naibii cu victimizarea ta cu tot!

Te joci cu ei ca cu niste marionete. Tragi sforile, le mai dai drumul putin, cresti presiunea, dar nu-ti dai seama ca omori pasiunea. Minti uneori atat de adevarat incat ei sa te iubeasca si mai tare. Si uite asa viata merge mai departe. Fiecare isi traieste propriul vis in culorile lui, numai tu stii insa ce se ascunde in spate. Tu cunosti fiecare dintre povesti pentru ca tu le scrii, tu le cosi pe mai departe, tu le faci cursul. Dar stii ce cred? Ca cel mai interesant moment, sfarsitul, nu-ti va apartine.

Stii, minciuna iese mereu la suprafata chiar daca e bine dosita sau pamponata. Si totusi, sunt dati cand te dai singur de gol. Inseamna ca sistemul da erori sau poate nu-ti pasa prea tare. Oricum esti ca un magnet pentru sufletele inocente, asa ca daca pierzi unul…nu-i bai. E mereu acceasi Marie, dar cu alta palarie…

Cred ca iti convine de minune cand stii ca atatea suflete nevinovate depind de tine. Oare in asta iti masori capacitatile de om? Ar fi pacat…pentru ca toate aceste suflete depind de minciuni succesive care, in final, le vor dobori. Sau le vor inrai. Si stai sa vezi atunci razbunare. Stai sa vezi atunci cand o sa afli ce inseamna durere. Stai sa vezi cand vei ramane singur. Stai sa vezi ce inseamna agonie.

Se spune ca daca alergi dupa 2 iepuri nu vei prinde nici unul. Nu stiu cum se face ca tu ii prinzi pe toti, chiar si cei pe care nu-i alergi si mai ales pe cei care te asteapta cuminti. Dar si cand s-or speria iepurii!! Vei fi tu…vanatorul singuratic…ramas cu pusca pe umar si cu lacrimi in ochi. Ai grija, mustatile au inceput sa simta!

Minciuni, dedesubturi, chitibusii…si ei restul sunt atat de orbi!

PS: Simt cum articolul asta iti vine ca o palma grea. Simt cum iti scrasnesti dintii. Si mintea…se pune iar la treaba…

Cred ca asta s-ar potrivi…

Iti aduci aminte din cand in cand de mama ta?

Recunosc, n-am fost cel mai cuminte copil. Am facut multe boacane, dar ce copil nu face? Si totusi, prin prisma inocentei ce atunci ma salva, azi imi pare rau pentru toate lacrimile si toate supararile ce le-am provocat.

Ma inclin in fata voastra chiar daca nu ma vedeti acum.
Mama, Tata, va iubesc!

Am vazut la blonda un filmulet. Asta

Si normal ca a inceput sa ma chinuie teribil intrebarea asta. Si am inceput sa ma intreb oare pentru cine as putea fi acea “persoana speciala”. In afara de parinti, ei nu intra in calcul. Pai sa vedem…

Pentru cativa prieteni…hmm, sunt prea putini aia “buni”. Iar restul ma cred speciala cand au vreo belea sau cand vor bani. Deci asta pica…

Pentru El…hmm din nou, pot fi oricand alte brate mult mai speciale. Prea multa dezamagire si fara pic de perdea. Deci, trecem mai departe.

Pentru fratele meu…vorbim la telefon destul de rar si ne vedem si mai rar, dar poate exista totusi o raza de speranta…

Pentru Dumnezeu…eh, aici e alta treaba. Pentru EL sigur sunt speciala. Ca noi toti de altfel. Pentru EL toti suntem speciali in felul nostru, cu bune si cu rele. Sau cel putin asa am invatat la scoala.

Pentru mine…off, aici e buba. Mi se reproseaza ca sunt egoista. Si poate ar trebui sa incep sa fiu. Sa-i dau dracu` pe toti si pe toate. Sa-mi vad de ale mele. Sa nu-mi mai bat capu` cu altii sau din cauza lor.

Tu ce zici? Te iubeste cineva?

Oare cum se mai agata in zilele noastre?

Mi-am pus intrebarea asta dupa ce am auzit o povestire si dupa ce am trait ceva stupid.

Povestirea zicea cam asa: ea, iubita unui barman dintr-un club renumit. Normal ca era mereu acolo, insa mai putin normal faptul ca ea sa stea toata seara la bar. Drept urmare o mai intindea si pe alte mese. Barbatii, care sunt datori sa incerce la orice gaura care le apare in fata, sareau cu replici de genul

-”vrei sa bei ceva?”,

-”sa-ti iau ceva de baut?”. Raspunsul venea prompt:

-”da, du-te la baiatul ala de la bar si spune-i ca-i pentru mine, ca stie el cum imi place”.

“Baiatul ala de la bar” era iubitul ei, v-ati prins probabil.
Dar de ce facea ea treaba asta? Ca sa-i arate lui cat e de apreciata si de dorita de barbati. Asta era metoda ei de a-l cuceri.

Acum, ea=dobitoaca e clar, dar ei, barbatii? Eu cred ca si mai si. Si cine cade de prost? El, normal.

Pai de ce sa se chinuie femeia cu dantelute, cu muzica si lumanari, cand poate simplu…sa bea.

Intamplarea pe care am trait-o se leaga de faptul ca un baiat cu care am o relatie aproape profesionala (cred ca e sofer la una din firmele cu care colaborez) a vrut sa iasa cu noi (eu si gasca) in oras. Intr-o zi trecand pe la ei pe la sediu, bla bla, o da omu` in

-”ce faceti diseara?”.

-”Pai uite mergem la Turabo”.

-”Aa, pai vin si eu”. Nu cu o intrebare, cu nimic. Ma rog.
Vine seara. Omul ma suna in disperare (noi fiind obisnuiti sa iesim dupa 1-1:30).

Intamplarea face ca Levi sa aiba masina plina si sa nu ma poata lua. Ramanea varianta a 2-a. Sa vina nea Margica.
Trec peste detalii, ajungem la discoteca, se face dimineata, timpul sa plecam acasa.

Il iau pe Levi de brat, haida`.

Si apare nea Margica.

-”Pai ce faci, ma lasi singur?”

M-am blocat.

-”Pai, ii e rau lui Levi, tre` sa-l duc acasa.”

Si p-aici mi-a fost drumul.

Acum eu ce sa inteleg, ca daca a venit sa ma ia de acasa inseamna ca tre` sa plec tot cu el? Sau ca ne-am “combinat”?

Vorbeam despre asta cu Levi si ajungand la concluzia ca suntem batrani (el mai mult decat mine), nu mai stim cum se agata.
Nu mai e cu flori si cina romantica? Sau macar niste vorbe care sa-ti suceasca mintile? Acum e destul un drum cu masina?
Nu mai inteleg nimic. Stie careva mai multe?

Am primit o leapsa de la OmarPluto si a zis ca ma mananca daca nu raspund provocarii. Ca e intr-adevar o provocare. Pai tu intrebi o femeie despre shopping, cumparaturi si in general tot ce tine de magazine??? Inseamna ca ai o lipsa acuta de activitate si nu stii cum sa-ti umpli ziua cu vorbele unei “addicted”…:))Da, imi place sa fac cumparaturi, desi imi pierd rabdarea extrem de repede.

Am sa incerc sa rezum pe cat posibil: mie imi place sa cumpar orice! E de-ajuns de scurt?

Si totusi tre` sa enumar cate ceva: haine, pantofi, tot ce tine de lumanari, dracii de pus prin casa, farduri (desi nu ma omor dupa ele), mancare, mobila, tigari, flori (mi-as lua in fiecare zi, doar le iubesc, ce naiba!), bijuterii si tot felul de accesorii, genti, carti (dar parca sunt mai bune alea primite), prajituri (cam tot ce e dulce in general) etc

Merge mai departe la ambrusha, Etherfast si Qr.

As putea sta sa te privesc ore in sir. Ti-am si spus-o. Nu ca n-as fi facut-o de atatea ori cand dormeai. Si asta ti-am spus-o. Te-as putea mangaia pe pleoapele-ti inchise, te-as putea saruta pe gura-ti insetata, te-as putea trage de urechi, si toate astea fara ca tu sa simti.

As putea sa-ti fac masaj ore intregi. Si Dumnezeu mi-e martor ca cel mai mult pe lumea asta urasc sa fac masaj cuiva. Dar cu tine e altceva. E de fapt ceva-ul acela. Habar n-ai probabil, dar imi place sa-ti desenez din crema, pe spate, tot felul de picturi abstracte; ma distreaza enorm contrastul dintre o floare alba din crema spre exemplu si pielea ta.

As putea sa ma gandesc la tine ore fara de numar. Si oricat m-as chinui, nu te inteleg. Te cunosc? Poate a fost doar o iluzie. Sau poate te stiam altfel. Nu mai stiu. Ochii tai nu-mi mai spun nimic sau ai mei nu mai pot vedea? Esti departe…Si totusi te simt adanc infipt in fiinta ce-mi poarta trupul.

Ia-ma de mana si arata-mi, arata-mi ca ma iubesti, arata-mi cum sa te iubesc, caci nu mai stiu…

Mersul pe role este la fel ca cel pe bicicleta; nu se uita niciodata.
Azi am iesit la plimbare cu rolele, dupa foarte mult timp e adevarat. Dar povestea incepe mult mai devreme.

Prima incercare am avut-o pe la cativa anisori cand, impreuna cu o vecina incercam sa-mi tin echilibrul pe celebrele patine cu rotile. N-am avut nici o sansa. Picioarele nu ma ascultau si ma simteam ca o marioneta manuita atent de vecina mea.

Apoi, pe cand aveam eu vreo 12 ani s-au gandit parintii mei ca un cadou potrivit pentru mine ar fi o pereche de role (nu ca i-as fi batut eu la cap ). Sincer, nu mai tin minte exact ce firma erau (parca Roxa era pe vremea aia), dar stiu sigur ca erau argintii. Si aveau roti din cauciuc, care m-au lasat dupa vreo 2 ani din cauza ca le bagam peste tot: ploaie, nisip, ulitele de la tara, orice drumeag era perfect pentru mine.

Ce l-a uimit pe tatal meu a fost faptul ca din prima zi in care le-am pus in picioare am stiut sa merg, fara sa trag vreo cazatura. Dupa cum spuneam, asta a durat aproximativ 2 ani. Si iata cum intr-o zi, coborand scarile blocului mi se blocheaza picioarele. Cauciucul de la suprafata rotilor se crapase pe mijlocul fiecarei roti. N-am scapat una. Asta a fost sfarsitul.

Am suferit vreo 2 ani neavand cu ce sa ma plimb. Dar pe la 14 ani, dupa un job, cu banii stransi m-am dus si mi-am cumparat altele. De la Metro. Rossignol. Atunci am dat cam mult pe ele, si am realizat asta doar pentru ca mi-au spus-o toti. Dar erau noi si erau ale mele. Trecusem la un alt nivel. Bineinteles, Superior! Roti mari de silicon, design de off-road. Ce mai, meserie! Si aici incepe “epoca” de scheme, figuri, ture prin Bucuresti in sir indian si cazaturile “artistice”. Mare parte din timp petrecuta in parc, in skate. N-am avut talent deloc la rampe sau mai ales pe half-pipe. Probabil tineam prea mult la membrele mele.

Sa zic ca asta a durat inca vreo 2 ani, adica pana intr-a 10-a. Apoi am lasat-o mai moale, iesind din cand in cand si pe distante mici. Dupa care le-am uitat de tot.

Pana azi. Stateam in casa intr-o plictiseala crunta. Vazusem deja 2 filme (proaste) si de al 3-lea nu mai aveam nici un chef. Si mi-a venit ideea: “Ce ar fi sa ies cu rolele la o plimbare?”. M-am echipat (shorts si maieu), mi-am pus rolele in picioare si dusa am fost.
Ma asteptam sa ma impiedic, sa cad, sa nu mai stiu sa merg. Dar in afara de o durere in piept care parca prezicea ca atunci, in momentul ala mi se va opri respiratia, totul era la fel ca acum cativa ani.

Probabil maine voi avea febra, dar nu mai conteaza, ma simt bine…

Ma mananca palmutele…si daca am zis ca la mine nu mai scriu, m-am pus pe capul altora… :d

link: portret

« Newer Posts — Older Posts »