Nu mai stiu sa iubesc.

Nu mai stiu cine sunt si ce vreau. Nu mai stiu unde ma aflu.

Nu te mai stiu pe tine. Nu mai stiu cum arati sau cum ar trebui sa arati. Nu mai stiu unde sa te caut. Sau poate nu mai stiu ca te vreau.

Am uitat ce inseamna o relatie. Nu-mi mai aduc aminte lucrurile minunate care se pot intampla, fericirea imensa care ti se ofera, dragostea patimasa care se consuma. Nu mai stiu cum se fac lucrurile in doi. M-am obisnuit atat de mult cu mine incat acum mi-e greu sa te mai accept langa mine. M-ai tulbura, m-ai scoate din ritmul meu monoton, mi-ai arata o alta fata a vietii.

Nu mai stiu culoarea iubirii; parca era rosu dar nu sunt sigura. Tonalitatea unei perechi mi se pare acum afona, iar dimensiunile vietii reduse. Tot ce am trait odata s-a pierdut prin vremuri noi si totusi prea repede uitate. Totul s-a invaluit de la sine intr-un strat de nepatruns de ceata, ca o piedica nemiloasa ce-mi tine loc de bariera. Nu mai stiu sa trec dincolo, nu pot sa vad iubirea care inca ma inconjoara neconditionat, nu mai stiu sa aud voci acute care ma cheama, nu mai stiu sa privesc fete indurerate ce ingenuncheate ma implora, nu mai stiu sa primesc atingeri fierbinti care insetate ma strang.

Cum e viata cand esti indragostit?

Nu mai stiu cum eram acum cativa ani. Ba da, mai stiu. Ce nu stiu insa e de ce nu mai stiu sa fiu asa. Atunci nu eram tot eu?

Am invatat ca oamenii nu se schimba, asta insemnand ca doar mi-au iesit la iveala alte caracteristici atat de definitorii acum fata de atunci. Atunci nu le-as fi recunoscut ca fiindu-mi proprii.

Nu mai stiu sa fiu cum am fost, nu mai stiu sa fac ce faceam, nu mai stiu sa iubesc cum am facut-o odata. Nu mai stiu nimic de-atunci.

Amnezie sentimentala…

Care e cel mai urat sentiment din lumea asta? Poate durerea, poate umilinta, poate neputinta? Nu. Nu cred. Eu cred ca cel mai urat sentiment se produce in urma unei tradari. Atunci cand cineva te tradeaza si-ti intoarce spatele ca si cum nu v-ati fi cunoscut niciodata. In momentul acela se cumuleaza in mica ta fiinta dezamagirea, cu parerea de rau, cu putina ciuda, presarate toate cu putina ura si cu multi nervi, facuti de cele mai multe ori degeaba si aiurea.

Dupa ce ai avut parte de promisiuni care mai de care, ca iti poti pune o baza solida, ca poti avea incredere, ca te poti astepta ca sinceritatea din ochii sai sa fie reala, vezi ca, de fapt, si cei mai sinceri ochi mint. Aproape intotdeauna. Vezi ca pana si tu poti fi inlocuit in secunda 2 fara nici un fel de remuscare, fara vreo grimasa pe fata celui vinovat. Asa, pur si simplu.

Tradarea survine in urma…a ce? A gasirii acelui “mai bun”, in urma uitarii unor lucruri ce pareau odata a fi esentiale sau e doar cauza unei nesimtiri crase, semn al lacunelor “de maniere”?

Si, in sfarsit, tie ce-ti ramane de facut? Scandal? N-are rost, nici chiar daca merita. Ignoranta? Functioneaza, cu siguranta, cel mai bine. E suficient sa gasesti un motiv atat de bun incat sa poti trai cu el, ceva de genul “e un prost” sau “cine stie ce-o fi fost in capul lui” si-ti vezi mai departe de viata.

Ca din punctul asta trebuie totul recalculat, la alte cote, alte standarde (din ce in ce mai inalte), cu alte prioritati, teluri si ce mai crede fiecare ca e de facut.

Concluzia ar fi ca, oricat de tare te-a durut, data viitoare s-ar putea sa fie mai rau! Oricum roata se intoarce, asa ca nu-ti fa griji, totul va fi bine!

Mi-am ales odata stapanul. Sau m-a ales el pe mine. Nu mai conteaza.

Ma simteam ca un graunte al umanitatii si daca as fi asteptat momentul potrivit poate totul iesea altfel. Sau poate ma intrecea altcineva care nu-l astepta. Fiecare om isi priveste viata din punctul sau de vedere; acesta e privilegiul celor mai slabi si umili dintre noi.

Etienne Ray spunea: “O femeie nu poate sti niciodata daca iubeste sau nu, decat dupa ce s-a daruit. E un risc veritabil, dar necesar.” Oh, Doamne, si atunci am stiut ca te-as putea iubi toata viata.

Imi asum rolul de a fi uneori cea mai romantica, sensibila si utopica dintre voi toti, insa ce poate fi mai jalnic decat un abuz sensibil si constient de sine, sadit de alte maini, cu radacini adanci si suferind din cauza unui sentiment inexplicabil?

Ai dat culoare sufletului meu, ai fost muza mea, iar cand muza te cheama te supui. Si m-am supus de multe ori pana ce zorile brazdau cu dungi chipul noptii.

Si cum contrastele se atrag, cum totul e complementar, asa si persoana de langa tine e, de fapt, oglinda ta in care tu te refracti. Te simti slab, vei avea langa tine o persoana puternica, te simti nesigur, vei avea langa tine o persoana protectoare. Astfel, acel numitor comun al persoanei de langa tine te poate “trada” pe tine insuti.

Am simtit tot timpul ca iubirea e motivul suprem al vietii, chiar daca gustul cel mai dulce se transforma uneori in cel mai amar. Stiam ca iubirea e vizitiul care aduna noutati si le vinde mai departe. Stiam cum e sa iubesti un om cu atata putere, sa-l iubesti mai mult decat inima iti poate suporta. Sa iubesti atat de tare incat sa faci concesii, compromisuri. Stiam cum e sa iubesti pe ascuns, in sufletul tau, fara sunet si singura persoana ce-ti impartaseste dragostea sa fie EL. Sa iubesti in liniste si sa te bucuri doar tu de nebunia asta in surdina.

Dar am ajuns la partea unde incepe sfarsitul…

Dupa ce mi-am renovat casa, dupa ce am trecut prin toate chinurile si focurile alergaturii, ale miilor de alegeri, de indoieli si decizii, dupa ce am avut timp sa ma obisnuiesc cu ce a iesit, am realizat ca este asa cum mi-am dorit; desi schimbari am sa fac probabil permanent (pentru ca e distractiv, e un mod bun de a-ti consuma energia si de a-ti folosi imaginatia productiv).

Ma gandesc din ce in ce mai des la amenajarea diferitor case, in principal, si locuri, in general. Diverse arhitecturi, diverse culori, aranjarea spatiilor, forme, umbre, necesitati si cam orice altceva ce poate tine de amenajare. Cred ca mi-as dori foarte tare sa lucrez in domeniu, pentru ca tot procesul prin care am trecut mi-a placut la nebunie. Desi nu am gasit mereu ce mi-am dorit, frenezia amenajarii mi-a umplut calendarul celor 2 luni.

Singurul lucru care ma trage putin inapoi ar fi faptul ca nu am nici un fel de background, in afara de imaginatie si idei inovatoare, ciudate, dar extrem de utile. Foarte ciudat mi s-a parut faptul ca uitandu-ma atata vreme prin multe reviste de specialitate n-am gasit mare lucru care sa-mi atraga privirea sau sa ma tina in loc vreun pic de la deciziile mele. Revistele astea mi se pare ca inoculeaza ideea de casa perfecta, dar inainte de construirea ei. Pentru ca n-am vazut nimic legat de organizarea eficienta a spatiilor de depozitare, nimic despre castigarea unui spatiu cat mai mare fara a renunta la chestii necesare, aranjarea luminilor, a culorilor etc, lucruri foarte importante in amenajarea/reamenajarea apartamentelor (pentru ca cei mai multi dintre noi, nu-i asa?, nu avem parte de privilegiul unei case pe pamant). Asa ca, transformarea unui simplu apartament intr-o idee, macar utopica, de casuta ar fi un subiect interesant de vazut prin paginile respectivelor publicatii. Zic…

Cautand de google niste cursuri specializate pe care sa le pot urma am gasit oferta celor de la Eurocor, am luat si lectia demonstrativa si pare ok. Daca stie cineva ceva despre ei, daca sunt seriosi ori ba, va rog sa-mi spuneti si mie. Ca sunt destul de hotarata sa ma apuc si as muri de ciuda daca mi-as lua vreo teapa.

Pana atunci, visele isi continua reprezentarea, schitele prind contur si ideile raman notate undeva intr-un coltisor de minte.

Mi-am dat seama ca nu mi-am tatuat notele muzicale degeaba.

Sunt ca o partitura, am multe insiruiri de linii, spatii goale pe care mereu apar alte si alte ritmuri.

Cant cu propriile-mi vorbe, vibrez prin propriile-mi simtiri, transmit tot atata emotie si caldura pe cat simt la randu-mi.

Sunt singurul autor, compozitor si scriitor, toate in acelasi timp sau pe rand. Imi asez fiecare nota in rand, fiecare pagina la locul ei, fiecare cantec mergand, in final, catre cineva.

Sunt sigura ca fiecare dintre voi a incercat, macar o data sau macar in gand, sa-si asterne oranduirea de cuvinte, mai pline de talc sau fara nici o noima, linia melodica indusa de suflet. Intrebarea este insa: cati din voi au curaj sa faca din poezia/cantecul lor o capodopera? Cati aratati lumii ca “romanul s-a nascut poet”?

Nu mi-e teama si nici rusine sa-mi arat creatiile oamenilor. Si nu o fac pentru vreun strop de apreciere, ci din pura placere de a impartasi. Imi dezvlui melodiile care-mi conduc pasii, poeziile care ma invata sa traiesc si cartile din care invat sa gandesc.

Fie ca azi iese un ritm de hip-hop, r&b sau soul, maine va fi sigur funk sau techno si, mai mult ca sigur, ieri a fost un veritabil tango. In fiecare zi ritmul se schimba pentru ca nici o zi nu seamana cu urmatoarea si, cu atat mai putin, cu precedenta. In fiecare zi invatam ceva nou, ceva pe care sa-l putem integra in noi. Un singur, infim eveniment schimba playlist-ul.

Zbucium, pasiune, durere, fericire, plans, ras, agitatie, ambitie…tot ce vrei poti gasi intr-u cantec.

Sufletul tau ce canta acum?

Al meu canta asta:

Citeste asta:

Noi nu ne-am ingropat iubirea

Intr-un intins adanc de apa,

Nici in pamant n-am coborat-o;

Iubirea noastra n-are groapa…

Prea ne-a-nfratit cu nenorocul

Si prea ne-a fost nemilostiva,

Ca doi talhari in miez de noapte

Ne-o schingiuiram deopotriva.

Parea ca printre nouri negri

Spre iad s-a fost deschis o poarta,

Cand brate rosii de vapaie

Ne-ncolaceau frumoasa moarta.

Pe rug ni s-a topit in flacari

Si ca sa nu invie iara,

I-am spulberat in vant cenusa

In largul drumului de tara…

De-atunci blestemul ei ne paste,

Vecinul nu mai vrea sa-i moara

Pe veci din praful de pe uliti

Ne otraveste-a doua oara.

Octavian Goga

Si asta: Emile Zola – O pagina de dragoste

Pedro Cazanova & Invites Andrea – Selfish love (Gregor Salto remix)

Cea mai “feelingoasa” piesa pe care am auzit-o in ultimul timp…

Aveti mai jos si versurile:

I just wanna love you

The way you are
The way you do
The way you breathe
The way you play
The way you feel
The way you touch
The way you enter to my mind

I love you

The way you smile
The way you talk
The way you kiss
The way you love
The way you look
The way you walk
The way you enter to my mind

I want you

No matter what you do
And no matter where you go
I now I love you

Oh just you and me
I don`t want nobody else

Oare tu ai intelege daca eu as saruta un mar inainte sa ti-l dau?

Dupa fiecare dragoste arzatoare ce la un moment dat se stinge, gustul amarui, singurul ce-mi ramane alaturi de miile de amintiri, incepe sa-mi sacaie simturile. Incepe pustiirea, dezamagirea, miile de intrebari (ca de obicei) fara de raspuns, eroziunea neuronilor in incercarea de a gasi acele raspunsuri.

Imi reiau muteste viata, de la inceputul adolescentei, moment in care lucrurile au inceput sa conteze si sa doara. Retraiesc momente, clipe ce atunci, pe moment, m-au fascinat. Imi amintesc toate visele si sperantele pe care mi le-am facut la fiecare inceput de amor nebunesc. Fiecare idee de perfectiune ce intervine oricarui punct de plecare, fara griji, fara batai de cap inutile, presarata numai cu cine romantice la lumina lumanarilor parfumate cu miros de vanilie si scortisoara, plimbari sub clar de luna la malul marii si nopti infierbantate in si intre bratele lui.

La momentul de final vraja dispare si incep sa imbrac usor-usor si cu profund regret rolul de Cenusareasa.

Ma iau prizoniera in propria-mi casuta, refuz orice oferta de socializare, imi reiau plimbarile lungi cu metroul, si nu din vreo ratiune umila ci pur si simplu din lipsa de putere fizica, de resurse psihice sau bagaj emotional pozitiv. Sau ca sa nu uit, imbatata fiind pana atunci de magia stabilitatii relationale, de unde am plecat.

O iau iar de jos, muncesc cu mine, la mine, in mine. Va trebui sa ma modelez din nou asa cum copiii imbraca la gradinita plastilina in orice forma inchipuita de capsorul lor dragut, doar ca de data asta tiparul va fi mai drept croit si conturat, dintr-un material si mai rezistent, dar si mai bun conducator de lumina si energie pentru o mai puternica sclipire “glamour”, mai slefuit de o mie de ori decat Steaua Sud-Africana a lui Demi Moore din Flawless.

Si, (norocul meu!!!) ca se apropie sarbatorile, asa voi putea face si bilantul de sfarsit de an, calculele pe care orice om le are de egalat la sfarsitul anului in curs sau de reglat la inceputul celui care urmeaza. Off, pe cine incerc sa mint?! Vor fi aceleasi “sarbatori” mizerabile, fara pic de haz, bucurie, cadouri & shit. In curand voi incepe sa cred ca, de fapt, sarbatorile sunt un bun prilej de ura dulce sufocanta, dorinta stinsa cu elixiruri bahice sau ambrozii hedoniste, iubire oarba ce da intr-una cu capul de pereti prea multi si prea dur si alte senzatii nu tocmai happy.

Faptura din trecut, te trimit in coltul cel uitat pentru ca alaturi de durerea ce survine oricarui final, aiureala imi ofera un nou si fericit inceput.

Am sa-mi las sufletul sa ierte ceea e mintea-mi nu poate uita. Am aripi si tanjesc dupa ocoluri largi catre inaltimi…inaltimile-mi proprii, singurele limite pe care le cunosc.

De ani de zile se vehiculeaza ideea de “sfarsitul lumii”. Motivele sunt care de care mai variate, banale si uneori ridicole. Ba nu stiu de la ce cutremur, ba  de la nu stiu ce eclipsa, tornada, ciclon, uragan, ba odata cu venirea anului 2000 (teapa!!!) si cine mai stie cate altele.

Acum, mayasii vin cu o idee “revolutionara”, cica in 2012 suntem gata. E cumva, atestat.

Parca toata lumea comploteaza si asteapta cu nerabdare acest moment.

Intrebarea care ma macina pe mine e “de ce trebuie sa vina sfarsitul lumii?” De ce trebuie sa existe un astfel de moment? De ce trebuie sa murim toti odata, si nu pe rand, cum e normal, cand ne vine fiecaruia randul?

Alta problema ridicata de omenire e aceea a extraterestrilor. Exista sau nu? Ne trimit diverse semne sau cineva doar se joaca cu mintea noastra, deja prea psihotica? Vor sa ne invadeze sau sunt la randul lor curiosi, mai ceva ca niste batranele?

Si iar ridic un semn de intrebare. De ce ne e frica de aceste fiinte?, admitand ca ele chiar exista.

Poate pentru ca suntem speriati de faptul ca sunt mult mai evoluati decat noi? Pai inseamna ca am avea multe de invatat de la ei. Si de nou nu fugim ca doar in fiecare zi cate o inovatie isi face loc in viata noastra.

Poate pentru ca sunt pe o scara inferioara noua, poate chiar agresivi? Pai atunci, daca exista un motiv intemeiat, ii putem extermina foarte usor. Deci, nu-i motiv de panica.

Sau poate pentru ca e un subiect despre care inca nu stim mare lucru si de fapt ne speriem de lipsa de cunoastere si control…

Polemici, profetii, semne, desene in pesteri, scrieri istorice sau viziuni. Vise premonitorii, cercuri proiectate perfect simetric pe campuri, voci si limbi necunoscute.

Ne ameninta sau sunt doar prostii cu care ne umplem timpul si memoria?

Gata! Nu ma mai vait ca stau singura, ca e mereu casa goala, ca nu m-asteapta nimeni.

Am primit, de undeva de sus cred, un suflet mic, cald si jucaus. E dulce ca un copil abia nascut, cuminte ca o statuie de bronz si haios ca cel mai bun banc spus vreodata.

El e Yokko.

E mica mea responsabilitate de acum incolo, confidentul si prietenul meu neconditionat. El imi tine de cald cu blanita lui moale, el imi raspunde la intrebari cu un latrat vesel si ascutit, imi urmeaza pasii cu mersul lui usor stangaci, imi incepe diminetile cu limbuta mica si aspra pe ochi. Tot el ma vegheaza acum cand scriu randurile astea, cu el dansez pe melodiile care-mi plac (si cred ca au inceput sa-i placa si lui), el imi roade papucii si covorul, el imi face pofta de mancare (ca al naibii de bine miroase mancarea lui!), el ma face sa rad cand isi face nevoile exact unde nu trebuie, dar ochii lui parca isi cer iertare zicand “lasa ca ma fac eu mare si o sa ma duci afara”. El aluneca pe parchet, el cade din cos, el fuge si se impiedica, el se joaca, el latra, el roade vacuta verde sau maimuta rosie si eu nu pot decat sa ma bucur, sa simt cum mi se umple sufletul de fericire si fata de zambete.

Un suflet nu-l compari cu nimic…

Mi s-a explicat de multe ori ca senzatia de “strangere” pe care o simt in piept nu se trage de la inima, ci de la vreun muschi de prin imprejur. Jur ca nu puteam sa inteleg cum se poate intampla asa ceva cand eu simteam ca durerea lovea exact acolo. Dar era doar un muschi contorsionat sau, poate prea tracasat, care incerca sa-mi transmita un semnal.

Pentru ca nu-i asa, inima e singurul organ care nu doare. Durerea de cap (pe care bine o stim cu totii) o simti din rarunchi de parca cineva te loveste cu ciocanul repetat; cea de ficat te face sa te indoi intr-o parte (eventual dupa o noapte alba cu prea mult alcool); durerile de spate te pot imobiliza si zile intregi (asa ca mai lasa naibii plasele alea si cutiile infernal de grele) si nu mai vorbesc de durerile de picioare, prea umflatele bietele dupa cateva ore pe niste tocuri incredibil de sexy.

Dar inima, sarmana culegatoare de bucurii si necazuri, nu ne doare niciodata. Poate avea probleme de pompare a sangelui, aritmii, anevrisme, cardiopatii, miocardite, arteroscleroze si cate si mai cate. Insa niciodata nu vei simti o durere acuta, sfasietoare dinspre partea stanga.

Ea e singura care sufera in tacere, singura care nu bate la usa stimulilor tai si nu te deranjeaza cu problemele ei. Si totusi, ar trebui, macar din cand in cand, s-o verifici pentru ca din prea multe cauze sa nu te lase excat cand ai mai mare nevoie de ea; adica in fiecare zi.

Inima nu doare decat la figurat…

Tu vorbesti cu inima  ta? Stii ce face?

Older Posts »